V.T. prezintă istoria
unui eșec. Este vorba despre eșecul relației dintre om și Dumnezeu.
Omul eșuează în încercarea sa de a fi pe placul lui Dumnezeu și, de
asemenea, Dumnezeu eșuează în încercarea Sa de a îl fideliza pe om,
de a avea un popor care să asculte de poruncile Sale. Cu excepția
câtorva profeți, marea majoritate a poporului evreu nu l-a înțeles
pe Dumnezeu și în final a contribuit la răstignirea Fiului Său.
Dumnezeu a dorit să aibă un popor al Său, dar acest popor i-a
înșelat, mereu și mereu, așteptările. Din acest motiv, Dumnezeu a
pedepsit poporul evreu, în nenumărate ocazii, dar consecințele
corectivelor Sale nu au avut efect, pe termen lung. Dumnezeu nu a
reușit să schimbe, prin metodele pe care le-a folosit, caracterele
oamenilor din poporul evreu. Oamenii deveneau câteodată, înfricoșați
sau descurajați și atunci când aceștia ajungeau la disperare se
întorceau la Dumnezeu, dar atunci când situația se stabiliza, uitau
din nou de Dumnezeu. Dumnezeu nu a reușit să convingă poporul evreu,
cu câteva excepții, despre valorile Sale și El a fost nevoit să
folosească cu preponderență metodele de constrângere, care în final
nu au dus la stabilirea unei relații apropiate între oameni și El.
Oamenilor li se cerea să respecte o Lege, despre care apostolul
Pavel spune că era duhovnicească și că oamenii firești, așa cum,
prin natura lucrurilor, erau Evreii, nici măcar nu puteau să o
respecte. (Romani 7; 14) Aceasta se întâmpla tocmai pentru că ei nu
erau ființe transformate, oameni regenerați spiritual, născuți din
nou. (Ioan 3:3-6) Cu toate că nu puteau să respecte, prin natura
lor, Legea lui Dumnezeu, ci ascultau de ea doar de frica pedepsei,
Evreii trebuiau să fie supuși acestei Legi, a cărei valoare
spirituală nu aveau cum să o înțeleagă. Dumnezeu și poporul evreu se
aflau într-un conflict aproape continuu și nici o pedeapsă aplicată
de El, nu a avut un efect durabil asupra acestui popor. Nu este
vorba, de a critica, în mod special, poporul evreu, căci orice om,
ne renăscut spiritual este exact în aceeași situație ca și ei. Din
partea omului este vorba despre eșecul de a îl înțelege pe Dumnezeu,
prin puterile sale proprii și din partea lui Dumnezeu este vorba de
eșecul unei pedagogii bazate pe autoritate și pedeapsă. Atât de mare
a fost dezbinarea și neînțelegerea dintre om și Dumnezeu, încât, în
final, poporul, la mult timp după ce a fost ajutat de Dumnezeu să
dobândească un teritoriu național, a găsit de cuviință să îl omoare
pe Fiul Său, care a venit să locuiască printre oameni, în mijlocul
poporului.
Cu toate că istoria V.T.
este un eșec, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru oameni, totuși,
Bisericile instituționale insistă să folosească aceeași pedagogie cu
oamenii, pe care a folosit-o, fără rezultate pozitive, chiar
Dumnezeu, în timpurile V.T. Singurul lucru bun, care se desprinde
din istoria V.T. este apariția Persoanei lui Isus (Iisus), dar El a
venit ca să transfigureze învățăturile din V.T. și chiar, pe
alocuri, să le modifice, după cum am arătat într-un articolul
anterior. Isus (Iisus) este un contestatar, un revoluționar, care dă
un sens cu totul diferit învățăturilor prezentate de V.T. Dumnezeu
nu mai este Domnul oștirilor, El devine Tatăl nostru iubitor, El nu
mai este un Stăpân exigent, ci un Părinte iubitor. Omul nu mai
trebuie să respecte o Lege exterioară lui, ci trebuie să respecte
Legea care este scrisă în inima lui. Omul nu mai ascultă de
pedeapsă, ci de conștiință, omul nu mai acționează de frică, ci din
convingere. Această interiorizare a lui Dumnezeu, de către om,
cuprinderea unei Realități infinite, ca o deschidere către o altă
perspectivă a existenței sale, în limitele permeabile ale
finitudinii omenești este un alt fel de spiritualitate, care nu se
mai bazează pe dreptatea celui care conduce, ci pe sacrificiul de
sine, al celui care iubește. Ordinea metalică a existenței este
răsturnată de haosul creat de Acela care preferă să moară pe o cruce
decât să renunțe la omul muritor, Acela care nu acceptă eșecul de a
îl pierde pe om în faldurile neantului. Dumnezeu nu mai dorește doar
să fie ascultat, să impună ordinea Sa marmoree, El preferă să își
verse sângele la picioarele unei cruci, știind că sângele Său de
martir va fi sămânța unei alte lumi. Dumnezeu nu se mai mulțumește
să controleze faptele oamenilor, El vrea să le controleze
impulsurile sufletești, singura vibrație care îl mulțumește devenind
aceea a unei inimii care să pulseze în acorduri universale. Dumnezeu
se transformă în Pictor și Muzician și îl învață pe om că lumea
noastră nu este decât o scenă, un decor de care nu trebuie să te
atașezi, deoarece oricum decorul se va schimba și nu rămâne decât
cortina grea care va separa o lume de lumină de o eternitate
pierdută. Din înaltul infinitului Dumnezeu se coboară în răceala
unei grote, care îi devine mormânt temporar, dar înainte de acest
pas, Dumnezeu este sfâșiat între cele două dimensiuni, pe o cruce,
prin care se pedepsește singur, pentru că l-a creat pe om. Dumnezeu
renunță la raportul de forțe cu o ființă care nu îi înțelege
demersurile și pătrunde într-un câmp pe care îl luminează cu lumina
infinitului, în conștiința omului. Dumnezeu suferă pentru și
împreună cu omul, se face om pentru a putea să înțeleagă, din
interiorul ei suferința. Omul devine o parte a Trinității divine,
prin Isus (Iisus), atunci când omul este în Isus (Iisus).
Dacă vreodată
Creștinismul se va dovedi a fi desuet sau el însuși un eșec, lucrul
acesta se va întâmpla doar pentru că oamenii refuză transfigurarea
lui Dumnezeu care, de data aceasta îmbracă forma umanului și că
funcționarii bisericești au nevoie de un Dumnezeu autoritar, căci ei
nu se pot face iubiți. Dumnezeu nu este doar înaintea omului, dar,
în același timp, El are un nou început în om, în Omul Isus (Iisus),
care nu este degradat de umanitatea Sa, dimpotrivă, care
demonstrează că omul este cel mai potrivit locaș pentru Dumnezeu.
Dumnezeu nu este doar Creatorul veșnic, El este Cel născut din om și
complexitatea relației și intimitatea dintre Dumnezeu și om este
atât de extraordinară încât orice reducționism vechi testamentar
pălește atunci când Dumnezeu strălucește pe fața lui Isus (Iisus).
Dumnezeu nu este altceva decât energia necreată care se
autodefinește și se configurează pe Sine în relația exemplară de
dragoste, din interiorul Trinității. Ceea ce este însă extraordinar
este faptul că, în această Trinitate, Cineva care are chip de om
este elementul de legătură între om și eternitate. Este vorba despre
Hristos. Chipul nostru se află reprezentat în Chipul pe care
Dumnezeu l-a ales pentru Sine, în inima Trinității, atunci când noi
locuim în Hristos. Dumnezeu dorește să fie în unitate cu noi, nu
dorește să ne domine, să ne conducă, dorește să fie egalul nostru,
căci pentru aceasta s-a coborât printre noi. Un Stăpân nu mănâncă
din același talger cu supușii Săi și nu spală picioarele supușilor
Săi, un Stăpân dorește să fie servit nu dorește să servească. Cu
toate acestea Isus (Iisus) a venit ca unul care servește și nu care
este servit. (Luca 22; 27) După înălțare Isus (Iisus) nu și-a
schimbat caracterul, El este mereu același, identic cu Acela care a
murit pentru ucenicii Săi.
Eu resping imaginea
greșită a lui Dumnezeu, pe care instituțiile bisericești o
generează. Aceste instituții prezintă doi Isus (Iisus) și anume
Acela care a trăit printre oamenii, plin de dragoste și un alt Isus
(Iisus) inventat de ele, care acum trăiește în Împărăția lui
Dumnezeu și care a devenit dintr-o dată un Stăpân absolut, un
Dumnezeu dominator, o altă Persoană. Isus (Iisus), care a trăit pe
pământ, printre oameni, nu se aseamănă de loc cu Isus (Iisus) pe
care îl prezintă instituțiile bisericești. Acest al doilea Isus
(Iisus), a devenit dintr-o dată un șef, un Monarh absolut, un Rege
sau câte și mai câte, cu toate că El nu a fost nicidecum așa ceva pe
pământ. Cu toate acestea N.T. ne spune că Același Isus (Iisus), care
a trăit pe pământ, Același s-a înălțat la Cer. Acum Isus (Iisus) nu
mai este fratele nostru, așa cum era pe pământ, este Stăpânul
nostru, este superiorul nostru, dar nu este clar de loc de ce s-ar
fi produs o astfel de schimbare. Eu cred că este o schimbare falsă,
imaginară, construită de Bisericile instituționale, cu scopul de a
își întări propria lor autoritate, în baza unei autorități, greșit
înțelese, a lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu se poate
face iubit de către om, El, Acela pe care nu îl poate cuprinde
textura nici unui singur univers, El, Acela care nu se poate mărgini
la nici o formă determinată, dar care poate să pătrundă orice celulă
umană, dacă deci, Dumnezeu se poate face iubit de către om, aceasta
înseamnă că omul însuși este în dragoste, căci poate iubi mult mai
mult decât pe semenii săi. Omul are un infinit potențial pentru
dragoste, dacă poate iubi infinitul lui Dumnezeu și aceasta este
ceea ce vrea El să împartă cu noi. Dumnezeu nu are nevoie de
mărginirea fricii noastre, El are nevoie de infinitul dragostei
noastre. Dumnezeu este singurul partener egal pentru om, căci omul
este singurul partener, care îl poate iubi pe El, așa cum dorește
El. Dumnezeu nu se mulțumește cu dragostea îngerilor, își dorește
dragostea oamenilor, căci omul, dacă alege în acest fel, poate iubi
ca El, sacrificându-se pe sine. Dumnezeu este și va fi mereu modelul
subînțeles al omului, poate nu al fiecărui individ dar cu siguranță
al speciei umane, ținta către care omul se îndreaptă, lucru vizibil
mai puțin în accidentele realități direct perceptibile dar foarte
marcant în meandrele istoriei, căci umanitatea lasă toate eșecurile
sale în urma sa și se îndreaptă către modelul unui om superior, în
care Dumnezeu și omul sunt reuniți într-o singură Ființă, în
Persoana lui Isus (Iisus) Hristos. Omul se dorește a fi Dumnezeu, la
fel ca El, atotputernic, dar lucrul acesta nu este posibil fără să
îi acorde locul cuvenit Lui. Nimeni nu poate fi dumnezeu fără
Dumnezeu, dar împreună cu El oricine poate deveni dumnezeu.
Dumnezeul din V.T. s-a metamorfozat o dată cu moartea lui Isus
(Iisus) pe cruce și în locul imaginii Sale de Stăpân al umanității a
apărut o Ființă exemplară, a cărei valoare o putem vedea în marea sa
putere de sacrificiu de Sine, care este măsura unei dragoste
infinite pentru om și în om. A fi dumnezeu însemnă a avea puterea de
a te sacrifica pe tine la nevoie, din dragoste, cu deplina
convingere că aceasta este calea care duce către fericire veșnică. A
fi Dumnezeu nu înseamnă puterea de a sacrifica pe cât mai mulți
pentru Sine, ci puterea de a se sacrifica pe Sine pentru cât mai
mulți. Din acest motiv nu cred în invențiile instituțiilor
bisericești privitoare la existența unor chinuri și suferințe
veșnice. Voia lui Dumnezeu nu este moartea păcătosului, ci
îndreptarea lui. În final, pentru că suntem oameni, prin natura
noastră muritori, vom muri dacă nu reușim să înțelegem principiile
vieții veșnice sau dacă nu le acceptăm, dar în nici un caz nu vom fi
pedepsiți pentru finitudinea noastră prin suferințe interminabile,
pur și simplu vom muri pentru veșnicie.
Numai că nici o predică
nu ne poate duce pe calea cea bună, ci numai dragostea trăită pe
care Dumnezeu o are pentru om. Această dragoste rămâne doar o
predică dacă nu iese din tiparele predicii și dacă nu se revarsă
asupra celor care aud vorbindu-se de Dumnezeu. Orice doctrină este o
limitare și o condiționare a iubirii divine pentru om. Orice
doctrină îmbracă lumina cu păreri omenești, dar în loc să facă
lumina lui Dumnezeu, mai strălucitoare pentru noi, o separă de sursa
ei, o antropomorfizează, dar o și obscurizează. Dumnezeu ne
încălzește inimile ca un Tată, dar instituțiile bisericești ne
îndoctrinează cu mărginirea lor. Părerile omului fac parte din
ființa sa dar Dumnezeu transcende orice realitate finită. El nu este
limitat în dărnicie, în iertare, în dragoste sau în generozitate.
Dumnezeu este infinitul dragostei, al generozității, al dărniciei și
al iertării, El pătrunde orice realitate umană și o transfigurează.
Noi, vorbind despre Dumnezeu, nu putem decât să îl descriem mai
prejos decât este El, căci nu avem termen de comparație și
analogiile pe care le folosim sunt neputincioase, de aceea orice
autoritate umană, care introduce forțat terminologii neadecvate în
procesul cunoașterii Lui, poate dăuna. Credința în Dumnezeu este un
teren al libertății individuale și așa trebuie să rămână. Noi putem
descrie ce vedem noi, fiecare din noi, dar individul muritor trebuie
să se facă el sau ea însăși părtașă la frumusețea, căldura și lumina
ce degajă din Dumnezeu, căci numai în acest fel acel individ sau
individă poate fi transfigurată și schimbată din om natural în copil
de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu nu lasă loc de constrângere,
nimeni nu poate să creadă cu adevărat, motivat sau motivată de
frică, căci frica înseamnă conservare de sine și nu lepădare de
sine. Frica este un factor paralizant, care împiedică saltul către
lumină, către infinit. Frica este generată de iubirea vieții
naturale, dar cine își iubește viața și-o va pierde. (Ioan 12; 25)
Mai mult chiar, nici un fricos nu va intra în Împărăția lui
Dumnezeu.
În multe colectivități
creștine, oamenii joacă jocul pocăinței. Se prefac unii față de
alții și fiecare se străduiește să fie cât mai ”sfânt, ” de ochii
celorlalți. Totuși un lucru este foarte greu de contrafăcut.
Dragostea falsă se deosebește de dragostea adevărată, nu doar prin
vorbe sau fapte, ci și prin pretenții. Dragostea adevărată nu
închide perspectivele celorlalți, nu le impune ce să creadă și nu le
mărginește libertatea. Dragostea adevărată nu are pretenția că are
numai ea dreptate, dragostea adevărată caută să înțeleagă pe
ceilalți nu să îi reprime, dragostea adevărată construiește și nu
distruge. Dragostea adevărată dă speranță și nu deznădejde.
Dragostea, care vine de la Dumnezeu este o forță vie nu este
amenințarea cu moartea. Dragostea vie nu elimină întrebările celor
credincioși, ci le răspunde într-un mod specific. Dragostea vie este
generoasă și nu este ghidată de interese. Noi suntem oameni muritori
și dragostea noastră este imperfectă, dar o predică despre Dumnezeu
care nu este însoțită de revărsarea iubirii Lui este ca o învățătură
despre hrană atunci când ne este foame și trebuie să ne mulțumim
doar cu încurajări și promisiuni. Dacă am predica cu faptele tot
atât cât predicăm cu vorbele, poate că multe predici nu ar rămânea
fără ecou. Voia lui Dumnezeu este să ne lăsăm transformați de
prezența Lui.