Gabriel Baicu
Credința
creștină nu poate fi obligatorie pentru nimeni și nu
poate fi impusă și lipsa ei nu poate fi reproșată
nimănui deoarece credința nu este un lucru natural,
evident pentru fiecare om, ci este un fenomen
supranatural, un dar primit de la Dumnezeu. Doar prin
forțe proprii, în mod firesc, nici un om nu poate să
ajungă la adevărata credință. Simpla intuiție sau
bănuială că există Dumnezeu nu echivalează cu o credință
pentru care cineva este gata să își dea, la nevoie,
chiar și viața. Credința creștină, a fiecărui individ în
parte, se primește în mod supranatural deoarece credința
creștină este o revelație a supranaturalului care
convoacă naturalul la reevaluare de sine într-un alt
context. Cine nu are o credință personală este fie că nu
a primit o asemenea credință de la Dumnezeu, fie, lucru
cu mult mai puțin probabil, că a primit o astfel de
credință, dar a respins-o. Sursa credinței noastre
personale este Dumnezeu, Realitate supranaturală și
nicidecum nu sunt oamenii și discursurile lor. Este
imposibil de permutat credința de la o persoană la alta,
noi putem doar să mărturisim propria noastră credință,
dar nimeni nu ne va crede pe cuvânt, până nu va încerca
atingerea dintre propriul său suflet și infinitul
cuprinderii lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi judecat și
condamnat pentru lipsa sa de credință, mă refer la
judecățile morale pe care le avansează câteodată unii
oameni, despre semenii lor. Nimeni nu se face vinovat
deci pentru lipsă de credință în Dumnezeu, nici măcar în
fața Lui, dacă aceea persoană nu a primit, în mod
personal, darul credinței de la Dumnezeu. Isus (Iisus) a
spus că nimeni nu poate veni la El din capul lui sau al
ei.(Ioan 6; 44-45) Dacă este o relație personală dintre
Dumnezeu și om, oferta Lui pentru individul uman, nici
un alt om nu are dreptul să cântărească sau să măsoare
angajamentul altui om față de El. Credința personală în
Dumnezeu, fiind un fenomen de origine supranaturală, nu
este o dinamică care să atragă răspunderea omului rămas
eminamente natural, deoarece nu avem nici un element
natural care să ne ofere, fără echivoc, dovada existenței
Lui. Este adevărat că natura ne poate îndrepta atenția
către Dumnezeu, dar tot natura este, în momentul de
față, prin evoluționism și alte concepții științifice,
aceea care lasă loc la interpretări care contestă
existența Lui. Dovada pe care o dă natura despre existența
lui Dumnezeu este una discutabilă și condiționată de o
credință prealabilă. Biblia ne spune, cu multă claritate,
că o credință personală este rodul acțiunii directe a
lui Dumnezeu, asupra acelei persoane.
"3 Prin
harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi
să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se
cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine,
potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o
Dumnezeu fiecăruia." (Romani 12; 3)
"8 Căci
prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu
vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu." (Efeseni 2;
8)
"29 Căci,
cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să
credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El
30 şi să
şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaşi luptă pe care aţi
văzut-o la mine şi pe care auziţi că o duc şi acum." (Filipeni
1; 29-30)
"8 De
pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească
despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre
cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh;
9 altuia,
credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor,
prin acelaşi Duh;
10 altuia,
puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia,
deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia,
tălmăcirea limbilor.
11 Dar
toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care
dă fiecăruia în parte, cum voieşte." (1 Corinteni 12;
2-11)
Revelația
generală, dată prin Isus (Iisus) se adresează la toți
oamenii, în așa măsură încât toți să aibă o bază ca să
creadă în Dumnezeu, dar nimeni nu se angajează, în mod
personal, cu adevărat, decât în baza unei revelații
personale. Revelația generală este completă ca valoare
spirituală generală, ca și mesaj a lui Dumnezeu, dar, la
nivel personal, dat fiind multitudinea de forme în care
această revelație ne este transmisă, oamenii au nevoie
de o legătură personală cu El, de o revelație personală.
Această revelația personală, pe care Dumnezeu o dă
fiecărei persoane, așa cum dorește, reprezintă o dovadă
de putere, din partea Lui.
"4 Şi
învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile
înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată
de Duhul şi de putere,
5 pentru ca credinţa
voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor,
ci pe puterea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 2; 4-5)
Ceea ce afirm eu este
faptul că fără această dovadă personală de putere nu
există o credință creștină autentică.
Cineva ar putea considera că versetele citate se referă
doar la Pavel, dar eu consider că acest lucru nu este
adevărat. Tot ceea ce este valabil pentru Pavel, este
valabil și pentru noi, căci fiecare credincios trebuie
să dorească să urmeze exemplul lui Pavel, mai mult
chiar exemplul lui Isus (Iisus). (1 Ioan 2; 6)
Realitatea în care trăim ne demonstrează că există
foarte mulți oameni necredincioși, împotriva faptului că
aproape toată lumea are la dispoziție revelația generală,
dată de Dumnezeu, în Isus (Iisus). Cu cât se înmulțește
propovăduirea Bibliei cu atât se înmulțește și necredința
oamenilor. De ce? Pentru că se pune un accent exagerat
pe revelația generală și se neglijează revelația
personală. O experiență care ne pune în fața unei Realități
supranaturale nu înseamnă neapărat o dirijare către Creștinism
dar o experiență personală cu Persoana lui Isus (Iisus)
va avea și un element specific pentru Creștinism.
De exemplu, aceia sau acelea care au experiențe, aflându-se
în moarte clinică, nu mai sunt aceleași persoane care
erau înainte de a avea aceste experiențe. Ei adoptă, în
baza experiențelor lor, o formă de spiritualitate, de
exemplu spiritualitatea creștină sau altă formă de
spiritualitate. Această experiență nu se poate limita la
dogmele și doctrinele instituțiilor bisericești și nici
la tradițiile sau ritualurile lor. Forța experienței
personale este de așa natură că definește credința
personală a celui sau celei în cauză și o ridică mult
deasupra limitărilor doctrinelor confesiunilor creștine.
Oamenii cred ceea ce au experimentat în mod personal și
ceea ce Dumnezeu așează în inima lor, mult mai mult
decât cred doctrinele contradictorii ale instituțiilor
bisericești. În orice caz, credința în supranatural
duce, în mod necesar, la diminuarea importanței
tranzientului?, a temporalului în favoarea importanței
esențialului și a fluxului regăsit al reverberației?
universale.
Orice
persoană cu adevărat credincioasă deține, la baza credinței
sale, o experiență spirituală personală cu Dumnezeu. În
același timp, este foarte probabil ca Dumnezeu să nu
ofere aceste experiențe spirituale personale decât
acelora despre care știe dinainte că le vor fructifica.
Isus (Iisus) a vorbit despre mărgăritarele care
trebuiesc folosite cu înțelepciune și nu aruncate fără
folos. Dacă nouă ne cere să nu aruncăm mărgăritarele
noastre înaintea porcilor, oare Dumnezeu investește
manifestările Sale în oamenii despre care știe dinainte
că le vor nesocoti? Părerea mea este că El nu va face un
astfel de lucru, lipsit de sens. Cu toate că Dumnezeu
dirijează Cuvântul Său către întreaga umanitate, totuși
El a murit pentru aceia și acelea care au sperat în
Hristos, încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1;
11-12) Dumnezeu știe dinainte cine îl va accepta și cine
îl va refuza, încă înainte de a își face chemarea Lui.
În baza preștiinței Sale, Dumnezeu face chemarea Sa
personală, acelora despre care El știe că o vor primi.
Credința personală însă nu este meritul omului, ci este
rodul acțiunii lui Dumnezeu asupra acestuia. În mod
natural, nu avem nici un temei sigur, pentru a crede în
realități supranaturale, tocmai datorită amplasării
diferite a naturalului față de supranatural. Atâta vreme
cât prin datele experienței noastre, din lumea naturală,
nu se poate experimenta supranaturalul numai
supranaturalul însuși poate fi originea credinței
noastre personale. Supranaturalul este transcendental,
adică situat dincolo de limitele finitudinii umane. Relația
dintre transcendental și imanent se poate realiza doar
prin revelație care este vocea transcendentului în
interioritatea profundă a imanentului.
Toate
religiile dinaintea Creștinismului prezentau natural ca
fiind influențat de supranatural, dar ele au fost
marginalizate de progresul cunoașterii umane. Pentru
omul modern, explicația naturalului prin supranatural a
devenit oarecum caducă tocmai datorită
suprasolicitărilor anterioare. Noțiunea de supranatural
a fost compromisă de mitologiile care au populat
cosmosul cu o lume fantastică și de aceea omul modern
are nevoie de revelația personală care să trezească conștiințele
și să stabilească contactul cu ceea ce depășește
experiența noastră bazată pe simțuri. Revelația generală
prin Isus (Iisus) este dovada dragostei lui Dumnezeu
pentru întreaga lume și revelația personală dată Celor
Aleși este manifestarea concretă a dragostei lui
Dumnezeu pentru fiecare individ în parte. Dumnezeu nu se
mulțumește să iubească lumea sau oamenii în general, ci
El iubește chiar ființe individuale în particular.
Credința
creștină se bazează pe experiența personală a oamenilor
credinței, sfinții sau cei care au primit mesaje directe
de la Dumnezeu și nu doar pe revelația generală,
consemnată în Biblie. Apostolul Pavel, cunoștea
Scripturile foarte bine, dar a avut nevoie de o revelație
personală pentru a își schimba cursul vieții. Augustin a
auzit un glas ceresc care îi spunea ”ia și citește,”
numai după aceea Biblia a putut prinde contur în conștiința
sa. Nu s-a schimbat nimic, în această privință, deoarece
fiecare persoană cu o credință autentică își bazează
credința sa pe o revelație personală. Poate fi vorba fie
despre vise premonitorii, despre prorocii care s-au
întâmplat întocmai în viața sa, despre experiențe limită
în care persoana a simțit puterea lui Dumnezeu, despre
vindecări miraculoase, despre schimbări radicale de conștiință,
inexplicabile în termeni naturali, etc. Hristos
cutreieră lumea, la fel ca și în trecut, astăzi pe o
arie mult mai largă și face, la fel ca și atunci minuni.
Creștinismul, dacă nu ar fi fost însoțit de experiențe
spirituale supranaturale, ale urmașilor lui Hristos, de
a lungul istoriei sale, nu ar fi avut nici un viitor.
Relația personală cu Dumnezeu, la fel ca și credința
noastră personală, este o problemă de conștiință, a
fiecăruia dintre noi, o clădire interioară cu multe
etaje spirituale și de aceea ea nu trebuie neapărat
obiectivată și măsurată de evaluatori din afara noastră.
Credința noastră personală nu este o problemă de
spectacol sau manifestare publică și de aceea ea nu
trebuie speculată sau manipulată și nu trebuie trecută
în patrimoniul nici unei instituții bisericești. Credința
noastră personală nu este negociabilă, am primit-o
direct de la Dumnezeu, este darul Lui și de aceea nu are
nici un sens ca ea să fie măsurată de oamenii din jurul
nostru. Fiecare răspundem direct de ceea ce am făcut cu
darul care ne-a fost dat, direct în fața lui Dumnezeu și
nu în fața oamenilor. Din acest punct de vedere, noi
suntem liberi unii față de alții.
Colectivismul Creștin, comunismul instituțional
bisericesc, oala comună, în care se amestecă spiritele
umane și se fierb împreună este o altă formă de neînțelegere
a valorilor spirituale creștine. Colectivitățile creștine
sunt frumoase și folositoare, dacă cuprind, în mijlocul
lor, spirite libere și nu persoane timorate și angoasate,
amenințate cu pedeapsa veșnică de către funcționarii
bisericești, care sunt ținute sub control prin mijloace
dictatoriale. ”Dacă nu crezi ca mine” vei ajunge în iad,
pentru că eu nu am cum să nu am dreptate, doar am în
spatele meu o instituție bisericească. Greșit, fiecare
trebuie să creadă după harul care i-a fost dat de
Dumnezeu și chiar dacă suntem mulți, pe același drum,
totuși fiecare parcurge drumul pentru sine și nimeni nu
poate suplini căutările și experiențele personale ale
altora, prin căutările și experiențele sale. Dragostea
de Dumnezeu și de oameni este o platformă doctrinală
generală numai atunci când se limitează la cuvinte.
Atunci când este trăită dragostea devine o experiență
personală. Dragostea vine din interiorul inimilor
noastre și nimeni nu poate iubi în locul altora și de
aceea fiecare va sta, în mod personal, în fața lui
Dumnezeu. Procesul de transformare interioară, generat
în om de către Dumnezeu este unul personal, iar cei din
jur nu pot decât să îl respecte și să îl ajute prin a
acorda credit și înțelegere celor care îl parcurg. Mai
presus de orice, fiecare om are nevoie de libertatea de
a căuta și a înțelege, libertatea care, după părerea
mea, este îngrădită, în mod nejustificat de barierele
puse, în mod artificial, de către dogmele și doctrinele
bisericești.