Gabriel Baicu - The New Reformation
La Nouvelle Reformation - Noua Reforma

Articole

 

Libertatea de a il alege pe Dumnezeu si impietrirea inimii

 

  Gabriel Baicu

    

Am scris eu oare, în articolul precedent, că Dumnezeu este nedrept și că salvează pe oricine dorește, în mod arbitrar, fără criterii, dar și că împietrește inima oricui dorește, și că astfel împiedică aceea persoană să fie salvată? Am afirmat cumva că Dumnezeu poate împietri inima unui om și astfel îl poate ține departe de credință, și că, după acest fapt, tot El îl azvârle apoi în iad, pentru a fi chinuit veșnic? O astfel de interpretare a unor texte biblice ar fi profund greșită și eu nu am susținut-o niciodată. Eu nu am făcut decât să pun împreună două doctrine biblice și să constat efectul alăturării lor. În prima doctrină se vorbește despre posibilitatea ca Dumnezeu să împietrească inimile unor oameni și cea de a doua este doctrina iadului veșnic. Aceste două doctrine trebuiesc corelate de asemenea cu principiul liberului arbitru sau libertatea de a îl alege pe Dumnezeu a fiecărei persoane și cu afirmația că El este dragoste. Numai în felul acesta se poate da un sens învățăturilor biblice.

Problema este aceea că, dacă Dumnezeu s-ar folosi de procedeul de a împietri inimile unor oameni, atunci acei oameni nu ar mai putea să fie judecați de El, deoarece ei nu au fost complet liberi în luarea deciziilor lor. O astfel de persoană ar putea să se apere arătând că necredința sa se datorează împietriri inimii sale de către Dumnezeu. Doctrina în sine este greșită atâta vreme cât oamenii sunt necredincioși prin însăși natura lor și nu este nevoie de nici o intervenție din partea lui Dumnezeu pentru ca ei să fie necredincioși. Această ultimă afirmație se poate demonstra printr-o multitudine de texte biblice, în care ni se spune că păcatul este inerent naturii umane și că orice om, în mod natural, este păcătos datorită firii sale, care îl conduce la păcat. Pentru a nu mai păcătui avem nevoie să ne schimbăm natura noastră morală, adică să ne naștem din nou, mai precis să fim născuți din Dumnezeu, de către El. Regulile, ritualurile, tradițiile, și încercarea de a respecta prin forțe proprii învățăturile lui Isus (Iisus) nu ajung. (Ioan 3; 3-6)-

Dacă torni apă într-o cisternă perforată, oricâtă apă torni tot nu se va umple niciodată. Mai întâi trebuie să fie reparată cisterna sau, în cazul naturii umane, trebuie să fie rezolvată problema structurii fundamentale a naturii noastre. Nu întâmplător Isus (Iisus) a fost botezat cu Duhul Sfânt, căci chiar El ne-a arătat prin ce proces trebuie să trecem fiecare din noi. Numai atunci când Dumnezeu pune în noi Duhul Său, numai atunci inima noastră se ”despietrește” în ceea ce privește lucrurile lui Dumnezeu. Inima oricărui om este, în mod natural, împietrită pentru o viață spirituală autentică și această ”despietrire” în lumina lui Dumnezeu este impulsul unei vieți noi regenerate care are ca sursă chiar viața Lui. Dumnezeu este sursa vieții și nu a morții, a transformării pietrei într-o materie sensibilă și nicidecum a deznădejdi și a respingerii, a împietririi inimii.

Adevărul fundamental care le eclipsează pe toate celelalte, în privința credinței creștine, este acela că Dumnezeu locuiește în oameni și astfel El acționează în viețile lor din interiorul lor. El nu este doar o forță exterioară care impune, El este o voce interioară care conduce prin propriile noastre convingeri pe care ne ajută să ni le formăm. Este greu de aceptat că Dumnezeu se manifestă cu noi ca și o autoritate cu totul exterioară omului care ne conduce prin metode specifice oricărei autorități. El nu ne impune voința Sa, El vrea ca noi să ne dorim ca voința Sa să fie respectată. Dumnezeu trezește și cultivă în noi aspirații morale înalte, în așa fel încât lucrurile par că vin de la noi și nu de la El, cu toate că El este sursa. Dumnezeu este singura Realitate care acționează doar prin convingere și nicidecum prin constrângere, atunci când este vorba despre deciziile care sunt folositoare pentru noi. Bazele schimbării lumii noastre sunt în sufletul nostru. Dacă nu putem schimba întreaga lume putem cel puțin să ne transformăm pe noi, prin a accepta ca să fim locuiți de Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu nu împietrește inimile oamenilor fie le lasă să rămână împietrite, dacă ei asta aleg, fie le aduce la viață o dată cu Hristos.

În convingerea mea personală, Dumnezeu este drept și iubitor, și există întotdeauna motive temeinice atunci când salvează pe cineva. Este important de știut dacă Dumnezeu chiar îndepărtează de El, prin acțiuni directe, anumite persoane, împietrindu-le inima sau dacă El nu respinge pe nimeni de la mântuire, și dacă în final fiecare este liber să îl aleagă pe El, fără nici un obstacol. Nu cunoaștem întru totul criteriile de alegere ale lui Dumnezeu și de acea este greu de apreciat dreptatea Sa. Totuși un lucru este sigur, aceste criterii nu pot să nu țină cont de o dreptate universală, atunci când sunt pornite din dragoste. Nu este vorba nici despre respectarea prin forțe proprii a unei Legi divine și nici despre respectarea cu strictețe a unor doctrine și dogme, mai degrabă este vorba despre o anumită disponibilitate către spiritualitate, dublată de o înțelegere a unor principii de existență care depășesc limitele înguste ale finitudinii noastre individuale. Este vorba despre o altă înțelegere a relației dintre întreg și parte, una care să nu fie nici totalitară și nici închisă într-un extremism individual. Partea nu este dizolvată în întreg, ci întregul funcționează tocmai pentru a asigura fiecărei părți condiții optime pentru împlinirea potențialităților.

Iată dilema, dacă Dumnezeu împietrește inima unor oameni atunci de ce mai sunt acei oameni pedepsiți cu chinuri veșnice în iad, dacă ei nu puteau acționa altfel decât le dicta inima lor împietrită de El? Este o întrebare care se referă la relația dintre libertatea de a îl alege pe Dumnezeu sau liberul arbitru și expresia folosită de Biblie, din care rezultă că Dumnezeu acționează câteodată deasupra acestei libertăți de a alege, împietrind inimile anumitor oameni. Dacă Biblia nu ar conține  expresia ”împietrirea inimii” în mai multe ocazii, atunci dezbaterea aceasta ar fi inutilă, dar ea o conține și de aceea ea nu poate fi trecută cu vederea, deoarece ne oferă o posibilitate în plus de a îl cunoaște pe Dumnezeu. Oare Dumnezeu chiar acționează, să spunem printr-un proces organic sau psihologic, asupra conștiinței cuiva și o influențează în sensul dorit de El sau omul decide în toate cazurile doar pe baza argumentelor pe care le are în fața sa? Care este partea noastră și care este partea lui Dumnezeu în mântuirea noastră? El are decizia finală dar ce rol are decizia noastră, este aceasta liberă sau este la rîndul ei influențată indirect de El, prin împietrirea inimii?

Cum se produce această interferență între Dumnezeu și om? Fără îndoială că atunci când Dumnezeu se descoperă unei persoane, această descoperire în sine are puterea de a influența conștiința acelei persoane, în mod determinant. De ce nu se descoperă Dumnezeu oricărei persoane și numai unora? El știe dinainte cum va reacționa fiecare atunci când va fi pus față în față cu certitudinea existenței Sale. Și dracii cred și se înfioară, dar ei nu doresc să îl urmeze pe El. (Iacov 2; 19) Acest lucru este desigur valabil și în relația dintre Dumnezeu și Faraonul Egiptului, Faraon care a împidicat pentru o vreme plecarea Evreilor din Egipt. Textul respectiv este și despre modul în care Dumnezeu se revelează omului. Dacă nu o face cu toată grija, cum a făcut-o cu cu Moise, revelația poate să producă efectul contrariu, așa cum probabil s-a întâmplat cu Faraon. Este un efect indirect și acesta nu poate fi pus în sarcina lui Dumnezeu, care, în cazul lui Faraon, a avut o cerere dreaptă în beneficiul poporului Său și anume eliberarea lor de sclavie. În V.T. judecata se făcea pe loc, în N.T. se așteaptă judecata finală. Cu toate acestea, Dumnezeu încă face dreptate copiilor Săi chiar și în viața aceasta. Este Dumnezeu drept atunci când îi pedepsește pe ticăloși? Fără îndoială. Respectă El dreptul de a alege al fiecăruia, înainte de a aplica o pedeapsă? Eu sunt sigur că da.

Pentru a clarifica lucrurile avem nevoie să știm dacă împietrirea inimii de către Dumnezeu este o pedeapsă sau este sau un mijloc de a determina o persoană să ajungă la o anumită concluzie. Oare Faraon dorea să lase poporul evreu să plece din Egipt dar Dumnezeu nu a vrut acest lucru și de aceea i-a împietrit inima? Este greu de presus așa ceva și de aceea este dificil de acceptat idee că Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon, cu toate că Biblia scrie negru pe alb așa ceva. Pe cine să credem, Biblia sau conștiința noastră? Cum se pot împăca cele două? Textele care vorbesc despre împietrirea inimii trebuie să fie interpretate cu atenție. Oare Faraon și-a împietrit singur inima până la un punct dar după aceea, când a vrut el să lase poporul să plece, Dumnezeu nu a mai vrut acest lucru și i-a împietrit inima? Aceasta ar presupune un joc dublu din partea lui Dumnezeu, în viziunea Bibliei, și chiar și acesta este dificil de acceptat. Mai degrabă formularea biblică este imperfectă, așa cum sunt multe altele și de fapt Dumnezeu nu a împietrit inima lui Faraon și nu i-a afectat direct libertatea de a își lua propriile sale decizii.

Poate Dumnezeu, dacă vrea, să se facă respins de conștiința unei persoane, în urma acțiunii Sale asupra acelei persoane? Aceasta ar fi o formă de ”împietrirea inimii.” Nu cumva orice om are de fapt inima împietrită față de Dumnezeu până în momentul în care Dumnezeu se descoperă lui sau ei? Desigur că această atitudine vine din faptul că omul firesc nu poate cunoaște lucrurile lui Dumnezeu și că ceea ce este născut din carne este carne, de aceea avem nevoie să fim născuți din spirit. (Ioan 3; 3-6). Este credința în Dumnezeu un fenomen natural, specific multora, sau este un fenomen supranatural, adică un dar primit de la Dumnezeu? Cu alte cuvinte, oricine se poate apropia de Dumnezeu din mintea sa sau pentru a ne apropia de El avem nevoie să fim atrași de El? Isus (Iisus) ne-a spus că nimeni nu se poate apropia din capul său de Dumnezeu, și că deci avem nevoie să fim atrași de Tatăl pentru a veni la El. (Ioan 6; 44)  

N.T. ne spune că a avea credință în Dumnezeu este un dar. (1 Corinteni 12; 9) Pe mine aceste versete mă conduc la ideea că toți oamenii se nasc cu inima împietrită, adică necredincioasă față de Dumnezeu și că avem nevoie de acțiunea Lui directă asupra noastră pentru ca necredința noastră să se spulbere. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în urma revelației Sale. El s-a revelat deja atât în natură cât și în persoana lui Isus (Iisus). Deoarece revelația în natură poate fi interpretată în mai multe sensuri, unele opuse, și revelația prin Isus (Iisus) este acoperită de multe dogme și ritualuri avem nevoie să primim și o revelație personală, direct de la Dumnezeu. Pentru mine, forma principală de revelație a lui Dumnezeu este revelația personală, primită de fiecare credincios și credincioasă în parte și aceasta trebuie să se încadreze în parametrii generali, al cărui conținut se află în Biblie. Scripturile sunt un fel de cadru teoretic pentru credința creștină dar nu au valoare fără experiența personală a fiecărui credincios. Atunci când citim N.T. Isus (Iisus) prinde viață în conștiințele noastre și citirea sa ne ajută să formulăm ceea ce noi înșine am primit de la Dumnezeu. O citire formală și literală ne poate transforma în niște persoane cu inima împietrită, dacă citirea N.T nu este o revelație pentru noi. Revelația personală ne îndreaptă atenția către revelația generală și cea din urmă ne confirmă că ceea ce am primit se încadrează în credința creștină. Biblia poate să fie un mijloc de a atrage pe cineva la Tatăl sau o modalitate de împietrire a inimii, depinde de experiența persoanlă cu Dumnezeu a fiecărei persoane.

Dumnezeu nu ar putea să împietrească decât ceea ce se află plin de viață și de dragoste și nicidecum nu poate să împietrească ceea ce este deja împietrit căci nu are sens. Împietrirea unei inimi de către El ar avea efectul contrariu acțiunilor Sale, acțiuni prin care El ne trezește la viață spirituală. Eu sunt foarte suspicios cu privire la principiul împietriri inimii de către Dumnezeu și consider că oamenii sunt împietriți, adică necredincioși prin natura lor, dar că El rezolvă problema necredinței noastre adică a împietririi inimilor noastre prin intermediul revelației Sale. Acest lucru ni-l spune Isus (Iisus) când vorbește despre nevoia de a fi născuți din nou. De ce ar mai fi nevoie ca Dumnezeu să împietrească inima cuiva, dacă acea inimă este, în mod natural, împietrită? Oare inima lui Faraon nu era împietrită, în mod natural, la fel ca la toți oamenii? Cu siguranță ca da. Dacă o inimă este deschisă cunoașterii Lui, care ar fi principiul în baza căruia Dumnezeu ar împietrii acea inimă? Nu am găsit deloc în Biblie acest principiu. Isus (Iisus) a spus că pe cine vine la El, nu îl sau nu o va izgoni afară. (Ioan 6; 37)

Cum se împacă ideea că fiecare din noi are libertatea de a îl alege sau de a îl respinge pe Dumnezeu cu ideea că pe unii Dumnezeu îi răcește, în mod deliberat, pentru a nu se apropia de El? După mine, cele două nu se împacă. Împietrirea inimii este o doctrină care se opune principiului libertății de alegere a omului, în opțiunea pe care acesta o are de făcut pentru Dumnezeu. Biblia ne învață, împreună cu multe altele, două lucruri esențiale și anume că atât Dumnezeu, cât și omul au libertatea de a alege. Dumnezeu are libertatea de a alege pe care oameni îi va mântui și pe care nu și omul are libertatea de a îl alege sau de a îl respinge pe El. În aceste limite putem discuta de libertatea de conștiință în cadrul credinței creștine. Dacă eu am dreptul să îl refuz pe Dumnezeu trebuie să îi recunosc și Lui dreptul de a mă refuza pe mine, altfel nu ar fi drept față de El. 

Libertatea adevărată însă presupune lipsa oricăror consecințe pentru refuzul meu. Nu pot fi aruncat în iad doar pentru că sunt necredincios, căci dacă ar fi așa atunci eu nu pot să fiu liber să aleg atâta vreme cât am pedeapsa iadului în fața mea, mă aflu sub o amenințare care va marca fundamental alegerea mea și mă va obliga să aleg forțat de frică. Mai degrabă, eu am posibilitatea să îl aleg pe Dumnezeu și să trăiesc veșnic în rai, dacă mă alege și El pe mine, sau să mor pentru veșnicie. Moartea mea nu este o pedeapsă ci este destinul natural al unei vieți trăite exclusiv în natura umană. Natura noastră umană este muritoare. Aceasta este învățătura adevărată a Bibliei, căci plata păcatului este moartea și nu viața veșnică în iad. (Romani 6; 23) Plata păcatului este de fapt rămânerea în moarte și imposibilitatea de a o depăși prin accesul la viața veșnică. Moartea nu este o pedeapsă este doar consecința oricărei vieți naturale. Speranța noastră este că El ne-a ales pe noi mai întâi. El ne-a iubit și ne-a ales pe noi chiar înainte ca noi să ne naștem. (Efeseni 1; 11)     

Dacă Dumnezeu împietrește inima unei persoane, adică o împiedică să creadă și să fie salvată, și apoi condamnă aceea persoană la suferințe veșnice este El drept sau nedrept? Există două soluții la această suspendare între adevăruri eterne. În prima soluție se poate considera că, de fapt, Dumnezeu nu împietrește inima nimănui și că aceasta este o expresie colocvială folosită de Biblie și care nu trebuie preluată literal, este o metaforă. În relatarea biblică, Faraon și-a împietrit singur inima, înainte ca aceasta să îi fie împietrită de Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu nici nu mai avea de ce să împietrească El inima lui Faraon, căci inima lui era deja închistată în matricea ei mărginită. Faraon, în natura lui umană, nu putea să fie decât necredincios.

Ce vină a avut Faraon? Poate aceea că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu înainte ca Moise să îi ceară plecarea poporului din Egipt. Cu toate acestea, Faraon nici nu îl putea cunoaște pe Dumnezeu fără ca El să se reveleze lui. Atunci când s-a revelat lui Faraon, prin plăgile pe care le-a dat, acesta a înțeles revelația ca pe o provocare, căreia trebuia să îi facă față. Faraon și-a împietrit și mai mult inima, care de fapt era deja împietrită și a încercat să lupte cu Dumnezeu, dar fără succes. Revelația lui Dumnezeu a condus la împietrirea inimii lui Faraon deoarece conștiința acestuia era deja nedreaptă. A porunci uciderea primilor născuți ai Evreilor a fost o mare nedreptate. Răsplata a fost că în final au fost uciși primii născuți ia Egiptenilor de către Dumnezeu. În lipsa unei revelații Faraon nu poate fi considerat vinovat de necunoașterea lui Dumnezeu dar era responsabil de nedreptățile făcute de el. Faraon a respins minunile care s-au făcut înaintea sa deoarece unele dintre acestea au fost imitate de către supușii lui. Celelalte minuni făcute de Dumnezeu au fost o revelație a Sa, care însă nu a fost apreciată ca atare de către Faraon, care, într-un fel, se considera chiar el dumnezeu. Prin provocarea lansată asupra sa, Faraon își putea împietri inima, încercând să reziste acestei provocări, dar acest lucru nu se poate pune în sarcina lui Dumnezeu deoarece nu acesta a fost scopul vizat de El, ar putea fi considerat un efect secundar.

Am luat exemplul lui Faraon deoarece acesta este cel mai potrivit pentru ideea de împietrire a inimii. Dacă Faraon și-a împietrit singur inima, adică s-a încăpățânat în hotărărea sa de a nu permite plecarea Evreilor din Egipt, de ce mai era nevoie să adauge și Dumnezeu ceva la împietrirea inimii lui? Faraon avea interese economice foarte serioase pentru a nu permite plecarea Evreilor din Egipt, adică plecarea a sute de mii de sclavi, care serveau poporul egiptean în aceea vreme, și acest lucru nu are nici o legătură cu împietrirea inimii. Era vorba de un calcul practic și nu doar de necredință. În plus, deoarece Faraon se considera un dumnezeu chiar el, nu putea să asculte de alt Dumnezeu, de fapt de Cel adevărat, era vorba despre confruntarea a două credințe religioase. Mai mult se punea în discuție întregul sistem politico-religios pe care se baza societatea egipteană și care ar fi fost răsturnat, dacă Faraon ar fi acceptat cererea lui Moise. Nu era vorba despre faptul că Dumnezeu ar fi împietrit, în mod deliberat, pentru a își arăta puterea Sa, inima lui Faraon. Explicația dată de textul biblic este puerilă și fiindcă este făcută fără a se lua în seamă consecințele extraordinare, din punct de vedere spiritual, pe care le poate avea, este o explicație profund discutabilă.  

Am urmărit și alte soluții, date de alții la aceași problemă. Iată ce scrie un site foarte cunoscut, www.gotquestions.org

”Dintr-o perspectivă omenească, pare un lucru rău din partea lui Dumnezeu să împietrească o persoană şi apoi să pedepsească persoana pe care a împietrit-o. Totuşi, vorbind din punct de vedere biblic, toţi am păcătuit împotriva lui Dumnezeu (Romani 3.23) şi pedeapsa dreaptă pentru păcat este moartea (Romani 6.23). Prin urmare, împietrirea şi pedepsirea unei persoane din partea lui Dumnezeu nu este nedreaptă; este de fapt plină de îndurare în comparaţie cu ceea ce persoana merită.”

Ce ne spune autorul articolului? Faraon merita cu adevărat să fie pedepsit pentru nedreptățile sale. Cu aceasta sunt de acord. Autorul articolului consideră că ”perspectiva omenească” de a privi lucrurile este una ”inferioară” și că el sau ea se află deja ”pe culmi” și că vede lucrurile doar din perspectivă divină. Este maximă aroganță atunci când uităm că suntem ființe umane și când disprețuim ”perspectiva omenească”. Nici măcar Isus (Iisus) nu a privit așa lucrurile. Totuși problema nu este rezolvată. Dacă Faraon a fost ”împietrit” de Dumnezeu se mai face responsabil de acțiunile sale? Biblia ne oferă două răspunsuri diferite.      

Este adevărat că toți am păcătuit în fața lui Dumnezeu, dar tot adevărat este că Dumnezeu a găsit o soluție păcătului și anume credința în jertfa Lui pe cruce, în generozitatea Sa dusă până la sacrificiu și nicidecum credința în duritatea Lui. Nu suntem mântuiți prin credința în asprimea lui Dumnezeu, care ne pedepsește când greșim și chiar ne împietrește inimile, ci suntem mântuiți prin credința că El este dragoste. Nu este aceasta credința creștină? Mai mult, dacă Dumnezeu chiar ar fi împietrit inima lui Faraon, ceea ce eu personal nu cred că s-a întâmplat, cum ar fi putut Faraon să îi dea ascultare și să se supună Lui? O dată ce ar fi fost împietrit de Dumnezeu, Faraon nu avea cum să mai dea curs cererii Sale.

Oare Dumnezeu nu era interesat ca și poporul Egiptean să cunoască puterea Creatorului universului și să i se închine? Oare Faraon nu s-ar fi închinat și el, în fața puterii lui Dumnezeu, dacă inima lui nu i-ar fi fost împietrită de El, și o dată cu el nu s-ar fi închinat un întreg popor cu o influență așa de mare în istorie? Faraon nu s-a închinat lui Dumnezeu, nu din cauza Lui, ci pentru că așa a ales să procedeze. Este adevărat că este șocant câtă rezistența a opus Faraon lui Dumnezeu dar aceasta se explică prin alte cauze decât împietrirea inimii de către El. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că Dumnezeu cunoaște dinainte toate lucrurile și, prin urmare, El știa dinainte dacă Faraon avea sau nu să fie de acord cu plecarea Evreilor din Egipt.

Un alt site: www.mission2malawi.com/.../de-ce-impietreste-dumnezeu-inimile.html ne oferă următoarele explicații:

”Cu privire la viața lui Faraon înainte ca Dumnezeu să aducă vorba despre împietrirea inimii lui citim:

"Ştiu că împăratul Egiptului n'are să vă lase să plecaţi decît silit de o mînă puternică" Exod 3:19

Cu mult timp înainte ca Domnul să vorbească despre împietrirea inimii lui Faraon, acesta a fost deja împietrit față de Dumnezeul cel Adevărat. Păcatul înnăscut precum și viața lui imorală și idolatria l-a adus într-o stare de păcătoșenie care îL îndreptățea pe Dumnezeu chiar să îi ia viața. Dumnezeu a știu viața și inima lui Faraon și a știut că acesta, de la sine, nu va lăsa pe poporul Israel să plece decât silit de o mână puternică, adică de Însuși Dumnezeu. În Omniștiența Lui, Dumnezeu a știut înainte de întemeierea lumii că Faraon nu va asculta de glasul lui Dumnezeu vestit prin slujitorii Săi.

"Faraon a răspuns:„Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece? “ Eu nu cunosc pe Domnul, şi nu voi lăsa pe Israel să plece." (Exod 5:2)

Păcatul lui Faraon a fost că nu a cunoscut pe Domnul Dumnezeu, nici măcar înainte de cele 10 urgii. Problema criticilor care dau vina pe Dumnezeu este că ei nu înțeleg gravitatea păcatului. Romani 6:23 declară: "Fiindcă plata păcatului este moartea"

Dumnezeu este Sfânt, Sfânt, Sfânt și nimic întinat, nici măcar o umbră de întinare nu poate sta înaintea Sa. Atunci când subestimăm gravitatea păcatului, subestimăm Sfințenia lui Dumnezeu. Pentru un singură păcat, fiecare dintre noi merităm moarte, iar în cazul lui Faraon situația a fost la fel. În dreptatea Sa, Dumnezeu a avut dreptul chiar să îl distrugă pe Faraon atunci când acesta a spus ”Nu” pentru prima dată, și nimeni nu ar fi avut dreptul să spună că Dumnezeu e nedrept. Prin faptul că l-a lăsat în viață, Dumnezeu a fost milos!

 El l-a creat pe Faraon, așa cum ne-a creat pe fiecare dintre noi, și tot El a avut dreptul să îl folosească pe Faraon după buna Sa plăcere. La sfârșitul capitolului 11 din Romani, Pavel vorbește iarăși despre suveranitatea lui Dumnezeu și cum El a împietrit inimile Israelului astfel încât și Neamurile să poată primi mântuirea. În versetul 32 el continuă:

"Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi."

Iar imediat după acest verset, Pavel încheie cu acest binecunoscut pasaj, glorificându-L pe Dumnezeu:

"O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!" Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi? " "Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin"

Articolul continuă: "Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon ca să își arate puterea Sa și pentru ca Numele Său să fie vestit în tot pământul. El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea. Avem noi dreptul să îL acuzăm pe Dumnezeu de nedreptate? Nu, deoarece ”dreptatea”, ca și standard, a fost creată de Însuși Dumnezeu. Mai mult, noi nu vom putea niciodată să înțelegem adâncul înțelepciunii lui Dumnezeu și motivația Sa." (Se încheie citatul)

Care este principiul promovat de acest articol? Dumnezeu este Suveran și face tot ce dorește cu oamenii. Oare Dumnezeu nu este Sfânt tocmai pentru că nu se folosește de oameni, ci mai degrabă le respectă dreptul de a își lua propriile lor decizii? Dumnezeu este Sfânt pentru că nu încalcă niciodată niște principii ale dreptății și în afara acestor principii sfințenia nu are nici un sens. Ce ar însemna că Dumnezeu este Sfânt dacă El cu adevărat s-ar folosi doar de oameni pentru atingerea scopurilor Sale? Scopurile sale sunt fâră îndoială sfinte, adică salvarea oamenilor de la moarte veșnică, dar oare El nu folosește numai mijloace sfinte pentru atingerea acestor scopuri? Personal eu cred că Dumnezeu este drept în tot ceea ce face și de aceea mă acomodez greu cu ideea că El se folosește de oameni. Cred că mai întâi oamenii își fac propriile lor alegeri și că numai după aceea El acționează în consecință.

Articolul la care fac referință ne mai spune că toți oamenii au valoarea unor condamnați la moarte în fața Lui și toți pot să fie oricând executați de El, atunci când El socotește de cuvință ca a venit vremea morții lor. Trebuie însă să facem deosebirea între condamnații la moarte și condamnații la chinuri veșnice. Sunt toți oamenii ca niște condamnați la chinuri veșnice în fața lui Dumnezeu, doar pentru că s-au născut pe pământ? Eu personal, așa cum am arătat deja în cuprinsul altor articole nu cred că Biblia ne spune acest lucru, dar desigur că sunt mulți funcționari bisericești care mă vor contrazice.

De asemenea, articolul menționat ne spune că de fapt nu putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu atâta vreme cât trăim pe pământ. Este promovarea unui agnosticism creștin, care ne spune că Dumnezeu este mult deasupra înțelegerii omului. A încercat cineva să explice oamenilor și s-a dovedit că ei nu pot înțelege? Oamenii pot înțelege orice explicații, dacă acestea sunt coerente. Alegerea este între viață și moarte nu între viața veșnică în rai și viața veșnică în iad. Cine ascultă trăiește și cine nu moare. Alegerea nu poate fi între viață în rai și viață în iad. Cei din vechime nu aveau noțiunea iadului ca un loc de chinuri veșnice, deci nu știau ce îi așteaptă, înainte de a alege.

Dacă Dumnezeu știa dinainte că Faraon nu va permite poporului evreu să plece din Egipt înseamnă că nu El a împietrit inima lui Faraon, aceasta era deja împietrită și în acest caz putem concluziona că nu El și-a asumat răspunderea pentru suferințele poporului egiptean, că răspunderea aparține conducătorului acelui popor. După părerea mea, în această privință, Biblia prezintă două învățături diferite și contradictorii. Una este că Faraon oricum nu ar fi lăsat poporul să plece din Egipt și a doua este că Dumnezeu a eliminat liberul arbitru a lui Faraon, în legătură cu plecarea Evreilor. Cele două opțiuni sunt diferite și contradictorii, căci ele implică răspunderi diferite. În prima versiune este implicată doar răspunderea lui Faraon și în a doua este conținută răspunderea lui Dumnezeu pentru suferințele poporului evreu și pentru moartea întâilor născuți. După părerea mea, aceste texte vădesc imperfecțiunea celor care le-au scris și o anumită strategie a celor care le-au redactat.

Un alt blog: https://statu.wordpress.com/.../impietrirea-inimii-un-studiu-pe-caz-faraon... dă o altă interpretare textelor:

”Cert este că, înţelegem din contextul relatărilor din Exodul, împietrirea inimii lui Faraon nu a fost cu nimic abuzivă şi constrictivă asupra lui Faraon. Cel puţin el şi poporul său nu au resimţit această decizie ca pe una impusă din afară, ci s-au delectat în luarea ei. Dumnezeu, însă, a pregătit contextul, poporul şi personalitatea lui Faraon pentru ca decizia de a refuza plecarea lui Israel din Egipt să fie naturală.”

Acest articol avansează o idee interesantă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a împietrit inima lui Faraon, în sensul unei acțiuni directe asupra inimii sale, ci El a ales încă dinainte, în vederea acțiunilor Sale de viitor, omul potrivit, adică pe un anumit Faraon. Dumnezeu a ales timpul istoric pentru când a hotărât ieșirea poporului Său din Egipt și aceasta trebuia să fie în timpul acestui Faraon, care de fapt a și luat măsura severă a uciderii copiilor evrei de parte bărbătească. În fond, uciderea întâilor născuți ai Egiptului de către Dumnezeu este o replică ”în oglindă” a uciderii pruncilor de parte bărbătească ai Evreilor, de către Faraon. Nu era o pedeapsă binemeritată pentru monstruozitatea uciderii pruncilor Evrei? Probabil că era. Este totuși greu să îl vedem implicat pe Dumnezeu, atât de aproape, în istoria neamului omenesc. Este Dumnezeu răzbunător sau doar iertător? Avem a face cu un Dumnezeu al dreptății, care pedepsește nedreptatea, atunci când ea apare. Eu am vorbit totdeauna mai mult despre iubirea lui Dumnezeu, decât despre dreptatea Sa, totuși cele două aspecte sunt strâns legate. Un Dumnezeu care face dreptate este un Dumnezeu iubitor, căci dreptatea este o dovadă de iubire.

Dumnezeu știa dinainte cum va proceda acest Faraon și poate că un altul nu ar fi procedat la fel, de exemplu, acela care l-a cunoscut pe Iosif. Articolul pleacă de la premisa că au existat faraoni buni și răi și că pentru planul lui Dumnezeu era nevoie de o personalitate de un anumit tip. Aici nu este vorba atât de mult despre personalitatea lui Faraon, cât despre credința religioasă și despre interesele economice ale conducătorului egiptean. Îmi vine greu să cred că Dumnezeu se face răspunzător de opoziția lui Faraon în legătură cu plecarea Evreilor din Egipt. Aceasta ar însemna că, Dumnezeu l-a trimis pe Moise să îi scoată pe Evrei din Egipt și că tot El a împiedicat până la un punct, în același timp, îndeplinirea acestei misiuni, doar pentru ca Evreii să poate să vadă puterea și mărimea Lui. Nu exista altă cale? Dacă Faraon ar fi lăsat pe Evrei să plece, de la început, multă suferință umană ar fi fost evitată. Dacă Faraon însă ar fi avut cu adevărat inima împietrită de Dumnezeu, atunci el nu ar fi putut să ia o decizie conform conștiinței sale. Nu a fost cazul, deoarece conștiința lui Faraon i-a cerut să refuze plecarea Evreilor din Egipt.

Este evident că Faraon avea toate motivele să nu lase atât de mulți sclavi evrei să părăsească Egiptul dintr-o dată, lucru care ar fi avut consecințe economice dezastruoase. Atitudinea sa nu se datorează împietririi inimii sale de către Dumnezeu, căci și fără această împietrire el nu putea să asiste pasiv la această extraordinară pierdere de forță de muncă sau să o accepte cu ușurință. Faraon a rezistat cât a putut plecării Evreilor din Egipt din considerente economice și sociale. Evreii plecați trebuiau înlocuiți prin altă forță de muncă, probabil foarte greu de găsit. Faraon a rezistat până în ultimul moment. Numai după ce și fiul său a fost omorât acesta a cedat. Este interesantă corelația dintre împietrirea inimii și moartea primilor născuți ai Egiptenilor.

Să spunem că Dumnezeu ar fi împietrit inima lui Faraon, ce s-a întâmplat după ultima plagă? A ”despietrit” Dumnezeu inima lui Faraon după ultima plagă? După moartea primului său născut și a tuturor celorlalți primi născuți ai Egiptenilor, Faraon a permis plecarea poporului evreu. După aceea, a împietrit Dumnezeu din nou inima lui Faron ca acesta să urmărească pe Evrei până la Marea Roșie? Nu prea are sens. Mai degrabă Faraon a cedat și după acea i-a părut rău că a cedat. Totul pare a fi de necrezut. Cât de irațional trebuie să fie cineva ca văzând moartea subită a tuturor copiilor întâi născuți egipteni să se gândească să urmărească din nou pe Evrei? Pare imposibil pentru o minte omenească. Înseamnă că acel Faraon era o ființă dea dreptul inconștientă. Care ar fi fost următoarea pedeapsă? Ar fi fost chiar moartea lui? Oare a intrat Faraon și el în Marea Roșie și a murit cu întreaga oștire? Biblia nu ne spune acest lucru, cu toate că este o informație interesantă care ar completa povestirea biblică.

Dumnezeu este drept și nu pedepsește oameni nevinovați și nici nu cred că El consideră pe toți oamenii de pe pământ niște condamnați la moarte, în fața Lui. A venit Dumnezeu, în acel moment istoric, să salveze pe toți oamenii sau numai pe Evrei? Nu este Dumnezeu Creatorul tuturor oamenilor, este numai al Evreilor? Oare Dumnezeu avea o mai mare prețuire față de Evrei decât față de Egipteni? Dumnezeu avea șansa de a se adresa și altor oameni, creați tot de El, pentru a îi atrage către El, și a făcut acest lucru. Dumnezeu s-a adresat și Egiptenilor, prin minunile pe care le-a făcut, dar încăpățânarea lui Faraon a împiedicat ca aceste miracole să își producă efectele asupra membrilor poporului egiptean. Nu a fost Dumnezeu Acela care să împiedice în vreun fel posibilitatea ca Egiptenii să se întoarcă către El. Soldații au plătit cu viața pentru nesăbuința comandantului lor, dar acest lucru s-a întâmplat mereu în istorie. Dumnezeu nu se face răspunzător de inconștiența și nepriceperea comandanților care își trimit soldații la moarte, fără nici o justificare.

Chiar dacă au avut ocazia să perceapă minunile lui Dumnezeu, totuși Egiptenii l-au urmat pe Faraon deoarece așa era construită societatea egipteană. Pe de altă parte, după părerea mea, este limpede că Faraon nu avea nici cel mai mic interes în plecarea Evreilor sau schimbarea religiei Egiptului și că nu Dumnezeu se face responsabil de hotărârea lui de a nu îi lăsa pe Evrei să plece. Dumnezeu a dat o șansă Egiptenilor de a îl cunoaște pe El, dar ei nu au urmat-o. Această șansă a fost dată încă din timpul lui Iosif, dar religia Egiptului a rămas aceași, cu toate că alt Faron a putut experimenta în alte condiții existența lui Dumnezeu. Cu toate minunile făcute prin Iosif, totuși Egiptenii nu și-au schimbat credința religioasă. Aceasta era adânc înrădăcinată în fibra societății lor.  

Ori a împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ori și-a împietrit-o el singur, amândouă nu au sens împreună, deoarece dacă Faraon și-a împietrit inima, atunci Dumnezeu nu avea de ce să o facă El. Dacă până la un punct Faraon și-a împietrit singur inima și apoi a dorit să își schimbe atitudinea dar Dumnezeu nu l-a lăsat, atunci El se face responsabil de atitudinea Faraonului, dar nu aceasta este situația. El a făcut minunile tocmai pentru a îl convinge pe Faraon să cedeze. Ce rost avea să lucreze împotriva propriilor Sale minuni? Pe față ar rezulta că Dumnezeu căuta să îl convingă pe Faraon să lase pe Evrei să plece, dar, în același timp, în secret, El îl împiedica, lucrând la inima lui. Mie personal îmi vine greu să cred că Dumnezeu lucrează în acest fel.

Soluția mi se pare clară, în acest caz, Dumnezeu nu este nedrept și nu El a împietrit inima lui Faraon. Așa a găsit cu cale să consemneze autorul textului biblic, lucrul acesta se vede ușor când este citit textul. Cele două variante sunt combinate, în mod nejustificat, și duc la confuzie. Textele scriu că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, dar și că Faraon și-a împietrit singur inima, este o contradicție, bazată pe dorința autorului de a îl transforma pe El dintr-un Creator universal, într-un Dumnezeu naţional. Dumnezeu este prezentat ca și cum ar fi privit pe Egipteni ca pe niște dușmani și aceasta nu se potrivește cu sensul întregului conținut al Bibliei. Autorul textelor exagerează unele aspecte ale povestirii și aceasta nu face bine înțelesului lor spiritual. Trebuie să fim foarte atenți la contradicțiile Bibliei căci, paradoxal, unele texte deformează grav imaginea reală a lui Dumnezeu, care nu poate să fie decât drept și nicidecum părtinitor. Dacă nu ar fi întotdeauna drept Dumnezeu nu ar  putea fi un arbitru imparțial între oameni, un Judecător Suprem care nu greșește niciodată.  

Exodul 7:13  "Inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul."

Ex 4.21;       "Domnul a zis lui Moise: „Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi toate minunile pe care ţi le pun în mână, să le faci înaintea lui faraon. Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece."

Exodul 7:14  "Domnul a zis lui Moise: „Faraon are inima împietrită: nu vrea să lase poporul să plece."

Exodul 7:22  "Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul."

Exodul 8:15  "Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima și n-a ascultat de Moise și de Aaron, după cum spusese Domnul."

Exodul 8:19  "Şi vrăjitorii au zis lui faraon: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul."

Exodul 8:32  "Dar faraon, şi de data aceasta, şi-a împietrit inima şi n-a lăsat pe popor să plece."

Exodul 9:7    "Faraon a trimis să vadă ce se întâmplase: şi iată că nicio vită din turmele lui Israel nu pierise. Dar inima lui faraon s-a împietrit şi n-a lăsat pe popor să plece."

Exodul 9:12  "Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul lui Moise."

Exodul 9:34  "Faraon, văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască şi şi-a împietrit inima, el şi slujitorii lui."

Exodul 9:35  "Lui faraon i s-a împietrit inima Și n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise."

Exodul 10:1  "Domnul a zis lui Moise: „Du-te la faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui ca să fac semnele Mele în mijlocul lor"

Exodul 10:20 "Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece."

Exodul 10:27  "Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a vrut să-i lase să plece."

Exodul 11:10  "Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui faraon; Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui."

Exodul 14:8    "Domnul a împietrit inima lui faraon, împăratul Egiptului, şi faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieşiseră gata de luptă."

Dintre textele menționate, nouă spun că Faraon și-a împietrit singur inima și șapte spun că Dumnezeu i-a împietrit inima lui Faraon. Ce putem să credem din acest amestec de informație? Faptul relatat de Biblie este de o importanță capitală pentru ca noi să îl putem cunoaște pe Dumnezeu, dar textele care prezintă acest fapt nu sunt clare și nu ne lasă să putem afla cu adevărat ce s-a întâmplat. Dacă Dumnezeu a împietrit cu adevărat inima lui Faraon, atunci va fi foarte greu de înțeles cum se face că El a avut milă de Egipteni. În acest caz mila nu a biruit judecata, ci dimpotrivă, judecata a biruit mila. Eu personal cred că Faraon și-a împietrit singur inima și că Dumnezeu s-a folosit de ocazia de a întoarce poporul Egiptean către El, dar că atitudinea lui Faraon a făcut imposibilă această apropiere.

Să admitem că Faraon și-a împietrit singur inima la început dar că ulterior acesta ar fi cedat dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit și nu ar fi împietrit și mai mult inima lui Faraon. Poate că Faraon ar fi cedat după mai puține plăgi, văzând puterea lui Dumnezeu la lucru, și că nu ar fi fost nevoie de atâta suferință. Totuși este foarte neclar cum a împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, dacă în același timp, El căuta să îl convingă să lase poporul evreu să plece. Pe de o parte, Dumnezeu investea o mai mare desfășurare de miracole iar pe de altă parte și în același timp, El lucra în așa fel încât aceste miracole să nu aibă efectul urmărit de El. Era ca și cum Dumnezeu lupta cu Sine. Dorea să atingă un anumit obiectiv dar, în același timp, se opunea realizării lui. De ce ar mai fi dat Dumnezeu plăgile dacă știa că ele oricum nu pot avea efect? Doar pentru a le arăta Evreilor și Egiptenilor ce poate El să facă? Oare acest lucru a avut un efect important peste timp, care să merite suferințele respective? Oare Evreii au fost credincioși și ascultători din cauza minunilor văzute? Nicidecum. Evreii s-au revoltat de nenumărate ori pe drumul către țara făgăduită, în ciuda minunilor văzute. Mai mult, ei au trebuit să rătăcească în pustiu, până când o întreagă generație a dispărut.

Cu toate acestea, minunile făcute de Dumnezeu în Egipt au stat la baza relației dintre El și poporul evreu, chiar dacă acesta din urmă nu s-a ridicat la înălțimea chemării Sale. Mai mult decât atât, Paștele își are originea în acele minuni, adică moartea întâilor născuți, și acesta a fost un moment simbolic pentru moartea lui Isus (Iisus) pe cruce, mielul de jertfă care i-a feri pe Evrei și întreaga umanitate de pedeapsa lui Dumnezeu. Fără moartea întîilor născuți ai poporului egiptean, Evreii nu ar fi avut motiv să celebreze Paștele și fără Paște jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce nu ar fi avut înțeles pentru Creștini. Trebuia deci ca jertfa întîilor născuți ai Egiptului să se producă negreșit pentru a lega toate evenimentele istoriei poporului evreu într-o relatare consecventă. Aceasta s-a produs ca o consecință a neascultării lui Faraon și nu pentru că așa a vrut Dumnezeu. Chiar și Dumnezeu a sacrificat pe Întîiul Său născut, pe Hristos, pentru ca planul Său de salvare a umanității să se împlinească. Poate cineva să îl socotească nedrept pe El că a sacrificat pe întâii născuți ai Egiptenilor, pentru același motiv? Dumnezeu nu s-a folosit de Faraon. El a plătit un preț la fel de mare pentru ca oamenii să poată să fie mântuiți. Împietrindu-și inima Faraon a generat acest curs al istoriei. 

Dacă inima lui Faraon ar fi fost numai pe jumătate împietrită și dacă acesta ar fi cedat mai ușor în fața plăgilor, poate că ultima plagă nu ar mai fi avut rost și atunci întreaga teologie creștină nu ar fi avut nici o bază, nu mai exista Mielul divin și nici moartea lui Isus (Iisus) pentru iertarea tuturor oamenilor și împăcarea lor cu Dumnezeu nu ar putea fi conectată de Paște. Împietrirea inimii lui Faraon a dat posibilitatea salvării oamenilor prin Mielul de jertfă, Hristos. Fără împietrirea inimii lui Faraon nu am avea nimic din toată tradiția judeo-creștină. Poate că Egiptenii și-ar fi schimbat și ei religia și s-ar fi închinat lui Dumnezeu. Poate că jertfa lui Isus (Iisus) nici nu ar mai fi fost necesară, dacă toți oamenii s-ar fi închinat lui Dumnezeu. Evreii au văzut minunile dar nu le-au fost de mare folos căci fără schimbarea naturii umane, fără o relație personală dintre Dumnezeu și fiecare individ în parte, nimeni nu poate să nu mai păcătuiască. Evreii au văzut de fapt nenumărate minuni, dar era nevoie de mai mult, de o schimbare radicală de viziune, aceea pe care o propune învățăturile lui Isus (Iisus). Minunile nu au fost de ajuns pentru Faraon și nici pentru Evrei și nu sunt de ajuns nici pentru noi, avem nevoie de mai mult decât a vedea minunile ca pe ceva exterior nouă, avem nevoie să trăim marea minune a prezenței lui Dumnezeu în fiecare din noi.

Consider că Dumnezeu a dorit mult ca și alți oameni, în afară de Evrei, să poată să fie mântuiți, dar că acești oameni au respins chemarea. Această dorință a lui Dumnezeu a fost împlinită numai prin Isus (Iisus) care trăiește în noi. Nici o religiozitate exterioară nu este suficientă pentru mântuire. Întoarcerea formală către Dumnezeu a lui Faraon, la fel ca și întoarcerea formală a Evreilor ar fi putut duce la o formă de religie dar fără jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce, nici un om nu se poate transforma în interiorul său, prin nașterea din nou. Aceasta este interpretarea susținută de întregul conținut spiritual al Bibliei, chiar dacă cineva ar putea-o contrazice printr-o preluare strict literală a unor texte.

Dumnezeu, care cunoaște toate lucrurile înainte de a se întâmpla, știa că Faraon nu va ceda cu ușurință plecării poporului evreu din Egipt, și mai știa că acesta va rezista până la capăt acestei cerințe. Faraon se baza pe credința sa religioasă pe care o opunea credinței în Dumnezeu. Dumnezeu nu a avut nevoie să împietrească inima lui Faraon și nu se face responsabil de refuzul lui. Cererea Evreilor de a pleca din Egipt era legitimă, deoarece ei erau oameni liberi, care au fost transformați în sclavi. Moartea întâilor născuți a făcut parte din planul lui Dumnezeu, dar a fost determinată de încăpățînarea lui Faraon și nu de o împietrire a inimii lui, de către Dumnezeu.

Dumnezeu a acționat pe baza cunoașterii viitorului și astfel nu se poate considera că El a împietrit inima lui Faraon. Este prezumțios să considerăm că deoarece Dumnezeu știa dinainte că acesta va ceda cererii Sale, El nu ar fi dorit acest lucru și i-ar fi împietrit inima. De fapt, El știa că Faraon nu va ceda cu ușurință cererii Sale. Dacă Dumnezeu cunoaștea viitorul și știa că Faraon va ceda cererii Sale, în vederea plecării poporului Evreu din Egipt, dar El nu dorea ca Faraon să cedeze, atunci Dumnezeu urma să împietrească inima conducătorului egiptean, tocmai pentru ca acesta să rămână ferm în hotărârea sa. Având în vedere toate motivele deja expuse este foarte puțin probabil că Faraon ar fi cedat în fața altei religii, deoarece el se considera dumnezeul poporului său. O astfel de cedare ar fi însemnat renunțarea dintr-o dată la întregul sistem religios egiptean și aceasta era foarte puțin probabil să se întâmple. Dumnezeu nu a împietrit inima lui Faraon. Această afirmație contravine altor texte ale Bibliei din care se poate deduce că Dumnezeu respectă libertatea de a alege a omului.    

Fără îndoială însă că vrăjitorii, care au falsificat o parte din minunile lui Dumnezeu, au avut și ei o contribuție importantă la deturnarea adevărului și așa vor face și în vremea sfârșitului, când vor sprijini lucrarea lui Anticrist. Lucrarea lui Dumnezeu poate fi falsificată de așa natură încât să poată duce în eroare chiar și pe cei responsabili cu destinele oamenilor pe pământ. Faraon și-a împietrit inima și datorită faptului că lucrările vrăjitorilor au diminuat demonstrația puterii lui Dumnezeu. Ce putea să creadă? Ce venea de la Dumnezeu și ce nu? Trăim într-o lume complicată plină de iluzia adevărului și de aceea este important să știm exact în fața cui ne închinăm, căci Anticristul dorește de la noi, așa cum a dorit și de la Isus (Iisus) închinarea noastră. Trebuie să ne închinăm numai în fața Tatălui ceresc și nicidecum în fața Anticristului, adică în fața unei false autorități spirituale.

A doua soluție care conservă cu totul dreptatea lui Dumnezeu este faptul că, și dacă s-ar considera că El împietrește în mod voit inimile, totuși El nu condamnă pe nimeni la chinuri veșnice. Plata păcatului este moartea și dacă este moartea, atunci nu este viața veșnică în iad. Dacă toți oamenii sunt vrednici de moarte înaintea lui Dumnezeu, totuși aceasta nu înseamnă că ei sunt vrednici și de chinuri veșnice. Creștinismul oficial, dogmatic, propovăduiește viața veșnică pentru toată lumea, dar este o mare păcăleală, o minciună. Indiferent că suntem sfinți sau cei mai mari păcătoși, în orice fel de caz, tot veșnic vom trăi, unii în rai și ceilalți în iad. În viziunea creștină oficială nu există moarte pentru nimeni.

Nimeni nu va muri, toți vor trăi la nesfârșit, chiar dacă în locuri diferite, unii vor trăi veșnic în rai iar ceilalți vor trăi la nesfârșit în iad. Această viziune greșită este contrazisă în multe locuri chiar de Biblie, în care se vorbește de moartea a doua. (Apocalipsa 21; 8) Autorii articolelor menționate, afirmă că Faraon și până la urmă toți oamenii erau și sunt vrednici de moarte înaintea lui Dumnezeu, din cauza păcatelor lor. În acest caz, niciodată nu ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon și apoi să îl condamne pe acesta la chinuri veșnice. Dacă Dumnezeu l-a condamnat la moarte pe Faraon și i-a împietrit inima, nu înseamnă că el trebuia să se chinuiască la nesfârșit în iad, în urma împietririi inimii sale.

Cu toate acestea, eu îmi mențin opinia bazată pe întreg conținutul Bibliei, că Dumnezeu este dragoste și dreptate și că El nu determină acțiunile unei persoane pentru ca apoi să o pedepsească pentru acele acțiuni. Sunt multe lucruri care trebuiesc înțelese în contextul general al Bibliei și care nu au nici un sens dacă sunt desprinse de acest cadru general. Dacă Dumnezeu este același în V.T. și în N.T. și dacă El este dragoste, atunci este clar că, în textele biblice, există o mulțime de adausuri la adevărul istoric, care au fost determinate de o interpretare pur omenească și partizană a istoriei. Oricine scrie istorie are tendința de a prezenta lucrurile într-o anumită lumină, favorabilă celor care o scriu. Așa au făcut și redactorii V.T. iar Pavel nu a făcut deosebirea aceasta, fiind mai întâi de toate un Evreu prin naștere.   

Prin urmare, chiar dacă, prin absurd, Dumnezeu ar respinge pe cineva în mod deliberat de la mântuire, totuși, ulterior El nu ar condamna aceea persoană să se chinuie la nesfârșit în iad. Chinurile veșnice nu există sunt o invenție a instituțiilor bisericești, o interpretare greșită a textelor biblice. În consecință, Dumnezeu este drept, deoarece nu cauzează alegerea personală făcută de o persoană pentru ca ulterior să  pedepsească cu toată asprimea aceea persoană pentru căderea sa. Isus (Iisus) a spus că pe cel ce vine la El nu îl va izgoni afară și această învățătură este contrară ideii că Dumnezeu ar împietrii inima cuiva, în mod deliberat, pentru a îl împiedica sau a o împiedica să vină la mântuire. Idea că Dumnezeu ar avea milă de unii oameni și de alții nu este o absurditate și nu ține de învățătura lui Isus (Iisus).

Dumnezeu are milă de toți oamenii. Problema este că toți oamenii vor trece printr-o judecată și că această judecată va avea milă față de aceia și acelea, care la rândul lor au manifestat milă față de alte persoane în viața lor. Ce nevoie ar mai fi de judecată, dacă chiar Dumnezeu a împietrit inima cuiva? Dumnezeu dorește mântuirea tuturor, dar mulți oameni aleg liber să o respingă, își împietresc singuri inimile din motivele lor personale. A face pe Dumnezeu responsabil pentru că oamenii resping mântuirea este o greșeală, înseamnă a spune că nu ei au ales și că El a ales în locul lor. Dumnezeu îi alege pe cei mântuiți dintre aceia și acelea care au nădăjduit în El, încă înainte de întemeierea lumii. Credința este un dar și, din acest punct de vedere, este selectivă căci nu toți oamenii primesc în aceeași măsură darul acesta, căci nu toți sunt gata să îl prețuiască la fel.

Pe de altă parte, oamenii sunt muritori prin natura lor. Prin urmare, dacă unii oameni mor și nu vor trăi veșnic este doar pentru că nu au putut sau nu au vrut să își depășească condiția de oameni muritori. Păcatul, pe de altă parte, este inerent naturii umane și de asemenea și moartea, deci Dumnezeu nu face decât să dirijeze lucrurile conform cu natura lor. Moartea și natura umană merg împreună, viața veșnică este apanajul naturii divine și de aceea condiția esențială pentru a trăi veșnic este nașterea din nou, nașterea din Dumnezeu și astfel omul devine părtaș naturii divine. Dumnezeu ne oferă la toți viața veșnică. Din nefericire, nu oricine apreciază această ofertă.  

Este mântuirea un drept sau un privilegiu? Dacă este un drept, atunci este de ajuns să îndeplinim niște norme și vom fi negreșit mântuiți. Dacă este un privilegiu atunci înseamnă că mântuirea noastră nu depinde de noi, indiferent ce am face. Problema este că din nou textele biblice care ar putea răspunde la această întrebare sunt foarte amestecate. Atunci când Pavel ne-a spus că Dumnezeu ar milă de cine dorește El, de fapt ne-a comunicat că mântuirea este un privilegiu mai degrabă decât un drept.

"14 Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!

 15 Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

 16 Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.

 17 Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”

 18 Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.

 19 Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”

 20 Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”?

 21 Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?

 22 Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire;

 23 şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?" (Romani 9; 14-23)

 

Este o falsă dilemă. Versetul 18 ne spune că Dumnezeu are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea. Oare există numai aceste două posibilități? Oare cei mai mulți oameni nu se împietresc singuri, fără nici un aport din partea lui Dumnezeu? Este greșit. Dumnezeu are milă de cine vrea dar El nu împietrește pe nimeni. Oamenii sunt împietriți prin chiar natura lor. Ne-o spune apostolul Pavel în alt text. Omul firesc nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu face decât să transforme piatra indiferenței în ceva care zidește. Dumnezeu este selectiv dar nu omoară pe nimeni pentru lipsă de credință în El. Așa se explică că mulți oameni păcătoși, cu mari responsabilități au ajuns la bătrînețe, fără ca să fie omorăți de El. În același timp, Dumnezeu nu îl va aduce în Împărăția Sa pe Hitler sau pe Pol Pot. L-a împietrit Dumnezeu pe Stalin sau s-a împietrit el singur? Stalin a avut ocazia să îl cunoască pe Dumnezeu căci a făcut studii teologice.

 

Textul menționat contrazice textele biblice privitoare la judecată. Există o judecată a tuturor oamenilor și fiecare va fi judecat după ceea ce a făcut el sau ea, atunci când au trăit pe pământ. Faptele bune și cele rele vor fi luate în considerare, dar și intențiile, gândurile, caracterul, etc. Există niște cărți care vor fi folosite ca mărturii pentru judecată și fiecare om va răspunde pentru viața sa. Dumnezeu va avea milă de oricine a avut milă la rândul său, așa ne-a spus Isus (Iisus). Este adevărat că Dumnezeu face alegerea și că de El depinde pe cine va alege și că nimeni nu poate să invoce merite în fața Lui. Alegerea lui Dumnezeu nu va fi aleatorie, ci foarte bine motivată și mila Lui se va îndrepta către cei miloși. Părerea lui Pavel că Dumnezeu va împietri inimile unora la care se adaugă gândul că unii vor suferii la nesfârșit în iad, este o idee extrem de îndrăzneață și se bazează pe unele texte din V.T. dar este de asemenea șocantă și este contrazisă de N.T. care ne spune că El este dragoste.

 

Cred că această idee, susținută de Pavel, nu este susținută și de restul învățăturilor biblice și că oricine se poate aștepta să aibă parte de o judecată dreaptă din partea lui Dumnezeu. Dacă salvarea omului s-ar baza pe un astfel de principiu oricine s-ar putea scuza cu faptul că Dumnezeu i-a împietrit inima și că din această cauză nu este credincios sau credincioasă. Chiar dacă Pavel s-ar fi referit numai la poporul Evreu totuși chiar și ei l-au respins pe Isus (Iisus) pentru felul în care preoții lor i-au învățat să țină credința, care era unul deficitar și pentru că ei nu au fost făcuți să înțeleagă esența religiei lor de către cei responsabili cu explicarea credinței. Pe de altă parte, în V.T. nu exista mecanismul nașterii din nou, fără de care este imposibil ca cineva să îl înțeleagă pe Dumnezeu. Numai profeții din vechime beneficiau de prezența Duhului Sfânt în viețile lor, nu și poporul de rând.

 

Dumnezeu nu a împietrit inimile poporului evreu, pentru ca ei să îl răstignească pe Isus (Iisus) și astfel noi să avem mântuirea. Este o teză falsă deoarece inima oricărui om rămâne împietrită atâta vreme cât nu este atinsă, în mod personal, de Dumnezeu și acest lucru se produce doar în procesul nașterii din nou. Nașterea din nou, adică nașterea din Dumnezeu nu a fost o învățătură a V.T. Dumnezeu a promis că va pune în poporul Său un Duh nou și o inimă nouă dar nu a făcut lucrul acesta decât după ce a venit Isus (Iisus) care a anunțat venirea Mângâietorului.

 

"19 Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne,

 20 ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor." (Ezechiel 11; 19-20)

"7 Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite." (Ioan 16; 7)

 

Când a pus Dumnezeu un Duh nou în poporul Său? A fost înainte sau după venirea lui Isus (Iisus)? Mi se pare clar că Duhul Sfânt a venit să locuiască în fiecare credincios în parte numai după moartea și învierea lui Isus (Iisus). Fără această experiență personală Evreii nu puteau să țină Legea lui Dumnezeu în spiritul ei, ci doar în litera ei. Cam același lucru se întâmplă și în zilele noastre, oamenii sunt îndoctrinați de către o denominațiune creștină sau alta și ținuți departe de o experiență persoanală cu Dumnezeu. Dumnezeu nu a împietrit inima poporului evreu, Pavel nu are dreptate, inima acestuia era, în mod natural, de piatră și nu de carne. Dovada o reprezintă neascultarea de care Evreii au dat dovadă față de El. Ca să fie împietrită de Dumnezeu, inima poporului evreu ar fi trebuit să fie mai întâi ”de carne” și de fapt niciodată nu a fost cu adevărat așa. Numai o comunicare personală cu El, poate determina o persoană să îl întâlnească pe Hristos, dincolo de insuficiența și imperfecțiunea doctrinelor și dogmelor religioase și să îl recunoască pe Mântuitor în faptele bune și în atitudinile generoase.

 

Dumnezeu îi va învia pe aceia și acelea care vor fi pregătite să trăiască veșnic și îi va lăsa în seama naturii lor muritoare pe toți aceia și acelea care nu și-au schimbat natura, prin nașterea din nou. Unde este nedreptatea? Nu există nici o nedreptate. Este nedreaptă o comisie de învățământ dacă nu promovează un elev nepregătit? Bineânțeles că nu poate fi socotită nedreaptă. Așa trebuie să fie. Raiul cere o anumită pregătire, nu este un câmp deschis unde se poate afla oricine, indiferent de statul moral sau spiritual. Dar mila, ce rol are ea? Mila biruiește judecata, și Dumnezeu va avea milă de oricine are milă. Prin urmare, raiul cere anumite trăsături sufletești și de caracter pe care numai Dumnezeu le poate judeca. Nu există nedreptate în așa ceva.  

 

Dumnezeu este Duh și se ocupă de sufletele noastre. Numai El poate analiza și judeca valoarea sufletească a unei persoane și nimeni altcineva. Dumnezeu, ne spune apostolul Pavel, are milă de cine îi place să aibă milă, nu sunt de acord cu această formulare deoarece ne conduce la ideea de arbitrar. Este una dintre formulările apostolului Pavel care este lipsită de rafinament și de claritate. Nu, Dumnezeu nu are milă de cine îi va plăcea să aibă milă, în mod arbitrar sau la întâmplare, ci El are milă de aceia și acelea care și ei sau ele au la rândul lor milă. Aceasta este învățătura lui Isus (Iisus) și eu în aceasta cred. Învățătura lui Isus (Iisus), spre deosebire de exprimarea lui Pavel, are claritate și este perfect de bine motivată. Nu există nimic întâmplător și El nu face planuri în care să nu țină cont de indivizi, nu sacrifică indivizii de dragul unor planuri magnifice. Dumnezeu nu construiește un fel de autostrăzi ale universului, care să treacă peste casele sau peste sufletele oamenilor.

 

Dumnezeu nu este nedrept în nici un fel, și cred acest lucru cu convingere. Dacă noi avem libertatea de a îl alege și a îl respinge pe Dumnezeu tot așa și El are liber arbitru și ar fi nedrept dacă cineva ar contesta acest drept divin. Dumnezeu are libertatea de a alege așa cum și noi avem libertatea de a alege și, fără îndoială, Dumnezeu face o alegere pentru mântuirea noastră, după criterii cunoscute de El. Biblia ne spune foarte clar acest lucru, în mai multe versete. La om mântuirea este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință. Nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu, ci doar dacă este atras de Tatăl. Cei mântuiți sunt cunoscuți de Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. Mulți sunt chemați și puțini sunt aleși. Iată câteva dintre textele care vorbesc de predestinare.

 

Este cât se poate de drept ca Dumnezeu să dorească să aibă alături de El, pentru veșnicie, oameni care să îl înțeleagă și care să îl aprecieze cu adevărat. Cât despre hoți, mincinoși, ticăloși, nedrepți, nici Dumnezeu nu îi dorește în preajma Lui și nici eu nu îi vreau prea aproape de mine. Un rai în care astfel de oameni, care nu doresc să se corecteze și persistă în atitudinile lor egoiste, ar fi un adevărat iad. Mă bazez și am încredere în alegerile lui Dumnezeu și sper ca în rai să ajungă numai persoane care își găsesc locul acolo, adică persoane generoase, iubitoare, înțelegătoare, înțelepte și cu multe trăsături de caracter pozitive.

 

Pe de altă parte, aș vrea să se înțeleagă că mulți hoți și corupți pot să ajungă în rai, dacă își schimbă profund caracterul și sunt de acord să fie născuți din nou, născuți din Dumnezeu. Nu are importanță că în viața lor au greșit, toți oamenii au păcătuit, așa ne spune Biblia. Greșelile lor pot să fie iertate și ei și ele pot să fie schimbate. Există oameni cu un mare potențial spiritual în toate mediile sociale, Dumnezeu îi cunoaște, îi cheamă la mântuire, îi regenerează sufletește și le salvează sufletele. Dumnezeu îi cunoaște pe toți și numele lor este scris în cartea vieții, încă înainte de întemeierea lumii. (Apocalipsa 17; 8) Dacă însă cei și cele care greșesc nu doresc să își înțeleagă greșelile și să fie schimbați și persistă în mentalitatea lor păcătoasă, atunci cum aș putea eu să îl ”oblig” pe Dumnezeu să îi primească în raiul Său? Ar fi nedrept din partea mea să cer acest lucru, chiar dacă prin absurd ar fi vorba chiar despre părinții mei naturali.

 

Prin urmare, predestinarea este ceva cât se poate de conform cu dreptatea, deoarece există niște standarde morale și spirituale la care trebuie să ne ridicăm pentru a fi mântuiți. Personal nu îi cer lui Dumnezeu să mă scutească de aceste standarde, ci să mă ajute să le îndeplinesc. Dacă nu reușesc să mă ridic la nivelul lor, mila lui Dumnezeu mi-ar face mai degrabă rău decât bine, deoarece nu aș putea să fiu fericit într-o lume pentru care nu sunt pregătit. De aceea am spus că iadul nu este o pedeapsă, este o exprimare simbolică pentru moartea a doua, moartea definitivă. Iadul este ruperea pentru totdeauna de viața lui Dumnezeu, și acest lucru este mai rău decât orice altceva, dar nu înseamnă chinuri și torturi veșnice.

 

Sistemul religios va deveni, conform cărții Apocalipsa lui Ioan, din ce în ce mai corupt, și în final cu totul apostaziat. Cu adevărat, instituțiile bisericești devin tot mai asemănătoare celorlalte instituții de stat. Ele nu mai reflectă o înaltă spiritualitate. Se pune mai mult accent pe comunitate, pe colectivitate, decât pe individul care trebuie mântuit. De fapt, salvarea se adresează indivizilor și nu se face în masă, sau prin impunerea unor dogme sau doctrine religioase. Organizațiile celor credincioși ar trebui doar să îi sprijine pe aceștia și acestea și nu să se suprapună lor, să se ridice deasupra individului credincios și a intereselor mântuirii sale.  

 

Cum l-a ispitit diavolul pe Isus (Iisus)? I-a cerut să se închine lui, pentru o recompensă. Oare nu așa face și cu noi? Trebuie să fim atenți cui ne închinăm atunci când facem parte dintr-un sistem religios. Trebuie să fim siguri că ne închinăm cu adevărat lui Dumnezeu și nu ne închinăm Anticristului, căci așa cum spunea apostolul Ioan există deja mulți anticriști. Adevărata închinare este în Duh și adevăr și nu doar într-un anumit loc, în cadrul unei instituții bisericești sau a alteia. (Ioan 4; 23) Dumnezeu știe de ceea ce avem nevoie înainte ca noi să îi cerem. Isus (Iisus) s-a aplecat să spele picioarele ucenicilor nu a cerut să îngenuncheze cineva în fața Lui. Era nevoie doar de credință. De ce nu a permis Isus (Iisus) să îngenuncheze oamenii în fața Lui și a răspuns imediat la orice cerință, fără să fie nevoie să se insiste mult în cererile adresate Lui? Toți cei trecuți în cartea vieții se află sub atenta supraveghere a lui Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să fie o relație profund spirituală între Dumnezeu și om și nicidecum o formă ritualică pervertită și trasformată într-o închinare ușor de deturnat.

 

Dumnezeu va judeca cu milă pe toată lumea. Va avea milă de cei drepți și miloși. El se va îndura de cine îi va place și îi va place de cei care se îndură de alții. Cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu și de oameni și porunca nouă dată de Isus (Iisus) nu se pot anula prin ritualuri religioase și nici nu pot să fie înlocuite de ele. Dumnezeu se îndură de toți aceia și acelea care îl primesc să locuiască în conștiințele lor, de aceia și acelea pe care le cunoaște încă înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu se îndură de toți aceia și acelea care respectă învățăturile lui Isus (Iisus) care toate se pot reduce la una singură, dragostea spirituală.

 

 

 

Cuprins mesaje
Categorii
Video

Navigare website

 

Nou!

 

Cuprins mesaje
Categorii
Video

Mesaje actualizate

Religia crestina in lumea de astazi

Pentru a clarifica afirmația că România este o țară creștină, afirmație trâmbițată de unii propagandiști care se pretind a fi vocea tradiției și apărători ai credinței creștine trebuie să pornim de la o anumită premisă...

uploaded: 29. 12. 2015

read more

 

Fanatismul religios

O credință religioasă foarte puternică poate duce la intoleranță atunci când întâlnește o altă credință religioasă la fel de puternică. Pentru un om care se angajează total într-o credință religioasă intoleranța față de alte religii este o tendință naturală...

uploaded: 15. 12. 2015

read more

 

Crestinii si Crestinismul divizat

Deseori, în ultima perioadă de timp, am fost întrebat de ce religie sunt și răspunsul a fost, cum este de la sine înțeles, mereu același, sunt Creștin. Din nefericire, aceasta a devenit o religie inacceptabilă pentru timpurile noastre.

uploaded: 26. 10. 2015

read more

 

Calea ingusta care duce la viata

Puritatea doctrinară și puritatea morală sunt două lucruri foarte diferite. Din nefericire mulți Creștini le confundă între ele și consideră că dacă este cineva mai fidel unei anumite doctrine creștine cu atât este mai pur din punct de vedere moral în ochii lui Dumnezeu...

uploaded: 21. 09. 2015

read more

Postul Crestin

Unele Biserici instituționale au denaturat practicarea Creștinismului așa cum a fost acesta indicat de Isus (Iisus). Ele au înlocuit învățăturile Mântuitorului cu tradiția lor adică cu tot felul de ritualuri care țin loc de o autentică practică creștină. Astfel postul a devenit un surogat prin care se înlocuiesc alte valori cum ar fi generozitatea, sacrificiul de sine, cinstea, interesul pentru aproapele nostru, dragostea creștină.

uploaded: 18. 07. 2015

read more

Chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Toate doctrinele Bisericilor instituționale sunt imperfecte și mărginite în capacitatea lor de a îl cuprinde în înțelegerea lor pe Dumnezeu. Nici o organizație religioasă nu are capacitatea de a îl reflecta pe Dumnezeu în frumusețea caracterului Său...

uploaded: 05. 07. 2015

read more

Natura divina din om

Atunci când ne naștem nu suntem numai carne păcătoasă, avem în noi imaginea lui Dumnezeu, deoarece am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui...

uploaded: 12. 06. 2015

read more

Libertatea de a il alege pe Dumnezeu si impietrirea inimii

Am scris eu oare, în articolul precedent, că Dumnezeu este nedrept și că salvează pe oricine dorește, în mod arbitrar, fără criterii, dar și că împietrește inima oricui dorește, și că astfel împiedică aceea persoană să fie salvată? Am afirmat cumva că Dumnezeu poate împietri inima unui om și astfel îl poate ține departe de credință, și că, după acest fapt, tot El îl azvârle apoi în iad, pentru a fi chinuit veșnic?...

uploaded: 10. 05. 2015

read more

Pacatul, vinovatia si responsabilitatea crestina

Religia creștină, la fel ca multe alte religiii, este un fenomen complex care nu se oferă cu ușurință celor credincioși, spre cunoaștere și spre înțelegere, în lipsa unor repere spirituale sigure. Reperele ne sunt necasare pentru a ne putea orienta și a da un sens credinței pe care o considerăm ca fiind și credința noastră. Să abordăm un prim reper...

uploaded: 21. 03. 2015

read more

Revolta lui Satana si necesitatea revelatiei

Este adevărat că Dumnezeu a iubit foarte mult lumea, a se înțelege toată creația Sa, încât a dat pe Fiul Său să moară pentru ea pe cruce. (Ioan 3; 16) Este la fel de adevărat că și omul, prin Omul Isus (Iisus) atât de mult l-a iubit pe Dumnezeu încât  s-a sacrificat pe Sine pentru El și a fost gata să își dea viața pe cruce pentru ca Dumnezeu să poată să guverneze în pace asupra universului și să poată să îl învingă pe Satana, dușmanul Său....

uploaded: 19. 02. 2015

read more

Fiul Omului

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu le-ar fi arătat îngerilor dragostea pe care a dorit să o demonstreze la cruce, înainte de căderea în neascultare a lui Satana, ar fi spulberat dinainte orice îndoială a lor și nu ar mai fi fost nevoie de crucea Golgotei. Întrebarea este dacă pentru a putea face această demonstrație Dumnezeu avea nevoie absolută de om, adică dacă El putea manifesta această dragoste față de îngeri, așa cum a făcut-o față de oameni?...

uploaded: 19. 01. 2015

Multi sunt chemati dar putini sunt alesi

Alegerea pe care Dumnezeu o face, încă înainte de întemeierea lumii, în ceea ce privește mântuirea celor credincioși și a celor credincioase este prezentată în multe texte biblice și existența acestei alegeri nu are cum să fie tăgăduită de nimeni...

uploaded: 21. 12. 2014

read more

In Hristos si in Biserica

Isus (Iisus) a spus că acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El. (Matei 18; 20) De aici reprezentanții instituțiilor bisericești au tras concluzia greșită că Biserica se află numai acolo unde sunt mai mulți credincioși adunați la un loc, acordând mai multă importanță locului, ca realitate materială și nu Duhului....

uploaded: 11. 12. 2014

read more

La om mantuirea este cu neputinta

El a spus de multe ori că o credință personală în Dumnezeu este mântuitoare. ”Credința ta te-a mântuit” este probabil una dintre cele mai uzuale formule intrate în mentalul colectiv. (Luca 7; 50) Mântuit este o formulă biblică care are două înțelesuri, adică vindecat de boli și de asemenea salvat pentru veșnicie. Isus (Iisus) a folosit cuvântul mântuit în ambele sensuri......

uploaded: 18. 10. 2014

read more

Daniel Branzei pastor al intunericului

Nu doresc să descurajez pe nimeni să citească Biblia, dimpotrivă, încerc să încurajez o analiză atentă, profundă, critică și mai ales spirituală a V.T. și a N.T. Când cineva insistă pe o citire literală el sau ea poate să fie întrebată: Tu de ce nu ți-ai tăiat mâna sau nu ți-ai scos ochiul, atunci când ai păcătuit, căci doar literal așa scrie în N.T. că ar fi bine să faci? (Marcu 9, -48).....

uploaded: 16. 10. 2014

read more

Slova omoara dar Duhul da viata

Nu doresc să descurajez pe nimeni să citească Biblia, dimpotrivă, încerc să încurajez o analiză atentă, profundă, critică și mai ales spirituală a V.T. și a N.T. Când cineva insistă pe o citire literală el sau ea poate să fie întrebată: Tu de ce nu ți-ai tăiat mâna sau nu ți-ai scos ochiul, atunci când ai păcătuit, căci doar literal așa scrie în N.T. că ar fi bine să faci? (Marcu 9, -48).....

uploaded: 16. 10. 2014

read more

Fals si uz de fals în Bisericile institutionale

Creștinismul este o religie care s-a reinventat continuu de-a lungul celor două milenii de existență și în care straturi succesive de învățături au acoperit, au modificat și au completat învățăturile lui Isus (Iisus) . În acest context, pe mine personal mă interesează să dezgrop învățăturile Lui autentice de sub ruinele spirituale ale doctrinelor creștine care au acoperit aproape complet intențiile fondatorului Creștinismului....

uploaded: 03. 10. 2014

read more

Iertarea de pacate

Concepția bazată pe faptul că anumite persoane au dreptul să ierte păcatele altor persoane nu are nici un fundament biblic, dacă nu se referă decât la iertarea păcatelor săvârșite exclusiv asupra celui în cauză. Din câteva texte ale N.T. s-a construit o doctrină falsă care stă la baza unui ritual religiosos...

uploaded: 14. 09. 2014

read more