Gabriel Baicu - The New Reformation
La Nouvelle Reformation - Noua Reforma

Articole

 

Dumnezeu locuiește în noi

(cu extrase din versiunea ortodoxă a Bibliei)

 

 

În credința creștină aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, de comunitate. Mai întâi trebuie să fim în legătură cu Dumnezeu, chemați de El și numai după aceia putem să manifestăm ceea ce suntem. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu putem să avem relații creștinești autentice, cu cei din jurul nostru. Nu putem să fim buni Creștini cu ceilalți, deci să punem în practică învățăturile creștine, decât atunci când în noi este prezentă și se manifestă puterea lui Dumnezeu. Dacă ne adunăm, mari mulțimi de oameni, în numele lui Dumnezeu, dar nu avem, fiecare din noi o relație adevărată cu El, suntem, fără îndoială, o comunitate de credincioși, dar relațiile inter-personale, din aceea comunitate, nu reflectă învățăturile lui Hristos. Aceasta este marea noastră problemă, ne adunăm, de multe ori, ca să ne facem mai răi, nu mai buni, așa cum a observat apostolul Pavel. (1 Corinteni 11; 17) Nu este de mirare că unii pusnici s-au retras, de a lungul timpului, departe de oameni, au făcut acest lucru tocmai pentru a nu fi obligați să coboare standardele lor spirituale, din cauza celor din jurul lor, a ne înțelegerii lor.

Adunarea noastră la un loc, are nu efect pozitiv, pentru cei care vor să învețe, dar are și un efect negativ, în sensul că se creează un fenomen de uniformizare a calității vieții spirituale, oamenii se conduc unii după alții, se adaptează unii la alții și de obicei se formează un fel de medie, care este dușmanul de moarte al înălțimii spirituale, cerută de Iisus. Oamenii, din jurul nostru, pot fi lumini, dar și obstacole, care întunecă lumina. Din acest motiv, avem nevoie de o libertate interioară deplină și un timp al nostru personal cu Dumnezeu, așa cum avea și Iisus. (Marcu 6; 47) Nu este nevoie să ne izolăm de ceilalți, dar trebuie să ne păstrăm deplina libertate față de ei și mai ales față de instituțiile bisericești. Uneori cei din jurul nostru sunt bine intenționați, cum era și Petru, atunci când dorea să îl oprească pe Iisus, de la a își îndeplinii misiunea Sa, totuși El l-a îndepărtat cu asprime spunând chiar: ”Înapoia mea satano ... căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16; 23) Ce spun eu este că nu trebuie să ne luăm unii după alții ca oile, duse la tăiere, ci trebuie să ajungem cu mintea la Iisus, care este viu și să ne lăsăm călăuziți de El. Din acest considerent, afirm că mântuirea este personală și că se bazează pe convingeri proprii, dobândite în experiența fiecăruia cu Dumnezeu. Nu trebuie să existe dogme și doctrine obligatorii, care să circumscrie existența și cunoașterea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne găsim reperele noastre proprii, și propriul nostru context cultural, științific și social, în care să îl încadrăm pe Dumnezeu și a cărui existență, să dobândească astfel sens, pentru noi.

Biserica este o realitate spirituală, care are și manifestări sociale. Cu alte cuvinte, faptul că ne adunăm în grupuri mari, pe care le numim Biserică, fără însă să parcurgem, în mod personal, drumul spiritual, propus de Iisus, duce mai degrabă la o înțelegere greșită, a ceea ce înseamnă Creștinismul. Masele mari de credincioși, adunați în diferite combinații denominaționale, nu pot să parcurgă împreună calea mântuirii, deoarece aceasta presupune, în primul rând, căutare și experiență personală. Amestecul dintre interesele umane imediate și proiectul spiritual etern, duce la excentricități și de aceea se încearcă mai degrabă să fie coborâtă imaginea lui Dumnezeu pe pământ decât să se construiască o scară spirituală către Ceruri. Dinamica socială religioasă, poate fi câteodată benefică, dar este și malefică, deoarece condiționează imaginea lui Dumnezeu, de elemente străine ei și duce astfel la modificări nedorite ale acestei imagini. Relațiile cu ceilalți sunt o parte a experienței noastre cu Dumnezeu, dar dacă acestea devin criteriul de referință, El rămâne pe dinafară, căci vom căuta să fim mai mult pe placul oamenilor, decât pe placul Lui, contrar a ceea ce primii ucenici au crezut. (Faptele apostolilor 4; 19)

În colectivitate se ajunge la convenții unanim acceptate, la compromisuri necesare, care permit existența acelei comunități religioase și la o adaptare a principiilor personale la nivelul standardelor celorlalți. Experiența creștină este una, în mod implicit, personală care presupune sentimente, trăiri, intuiții și gânduri, care se produc în legătura personală pe care fiecare individ o are cu Dumnezeu și cu istoria concretă a propriei sale vieți. În N.T., Dumnezeu nu a făcut vreun legământ cu o confesiune creștină sau alta, ci legământul lui Dumnezeu, noul legământ, este făcut de El, cu fiecare individ în parte.

Oamenii au ritmuri spirituale diferite și mijloace și abilități diferite, care îi apropie de Dumnezeu și de cei din jurul lor, pe căi și prin mijloace diferite. Orice uniformizare a specificului personal, în cadrul colectivităților creștine, creează disfuncții majore în ceea ce privește accesul celui sau celei în cauză, la o creștere spirituală necesară. Aspectul social nu dispare, deoarece comunitatea este aceea care conservă și tezaurizează experiențele individuale și care le transmite mai departe în epocă sau peste secole și milenii. Când intrăm în viața de credință, cei din jur sunt aceia care ne furnizează primele elemente ale cunoașterii lui Dumnezeu, dar interiorizarea și experimentarea acestora ne aparțin doar nouă. O comunitate creștină autentică se poate forma numai între aceia care au ce transmite din experiența lor spirituală, adică partea cea de a doua a poruncii iubirii și anume dragostea de aproapele nostru, prima parte fiind dragostea de Dumnezeu. Fără ca să existe însă dragoste de Dumnezeu, dragostea pentru aproapele nostru este de sorginte umană și nu divină.

Eu susțin că fără dragoste de Dumnezeu dragostea pentru oamenii nu este de calitatea aceleia care este prescrisă de Iisus. (Ioan 13; 34-35) Chiar Pavel ne spune că în relațiile noastre cu cei mai puțin credincioși sau cu cei mai puțin evoluați spiritual decât noi suntem obligați să facem compromisuri, în sensul de a ne stopa să ne manifestăm convingerile noastre. Colectivitatea instituțională generează compromisuri, uniformizare, ierarhizare, ipocrizie, dar comunitatea spirituală, adică aceea în care Duhul Sfânt ne ghidează și ne ferește de păcate, este o formă autentică de libertate, desigur nu în sensul că suntem liberi să păcătuim, ci în sensul că nu mai dorim să păcătuim. Satisfacția pe care o conferă abținerea de la a păcătui este mai mare decât plăcerea de a păcătui. Adevărata libertate, pe care ne-o dă Dumnezeu, este aceea că ne scapă de dorința de a păcătui. În fond, atitudinea față de realitate este una subiectivă, adică păcat însemnă să săvârșești ceea ce ști că este rău sau să nu faci ceea ce crezi că este bine.

Convingerile noastre proprii sunt esențiale în definirea păcatului și orice alunecare de la aceste convingeri, datorată celor din jur, reprezintă o denaturare a standardelor noastre spirituale. Ceea ce afirm este că experiența noastră spirituală, convingerile noastre și libertatea noastră se forjează în conștiința noastră și au prioritate asupra limitărilor, datorate celor din jurul nostru. Adevărata libertate și bucurie spirituală vine din noi și cei din jurul nostru au tendința de a le restrânge. Experiența personală cu Dumnezeu se întâmplă înăuntru nostru, chiar și atunci când, de fapt, exercițiul practicii creștine ne pune în contact cu ceilalți. Atunci când îi iubim, cu o dragoste spirituală, pe cei din jurul nostru, atunci se produce această experiență spirituală în noi, ocazionată de un eveniment petrecut în afara noastră, dar motivația și reverberația își revelează întreaga pluridimensionalitate în noi. Tot atunci se deschide o nouă fereastră către infinitul spiritualității, dar percepția acesteia este una interioară, prin urmare Întregul spre care aspirăm se revelează mai întâi în noi și se exprim doar parțial în relațiile cu ceilalți. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru nostru, iar în afara noastră, în relațiile cu ceilalți, experimentăm, de multe ori, vidul care aspiră și denaturează plinul din noi. Cu alte cuvinte, Întregul , care este Dumnezeu, poate fi perceput plenar numai în interiorul ființei umane și poate fi sesizat numai prin consecințele acestei prezențe, în relațiile dintre oameni.

 

1.

Cât despre cele jertfite idolilor, știm că toți avem cunoștință. Cunoștința însă semețește, iar iubirea zidește.

2.

Iar dacă i se pare cuiva că cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască.

3.

Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.

4.

Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, știm că idolul nu este nimic în lume și că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur.

5.

Căci deși sunt așa-ziși dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, - precum și sunt dumnezei mulți și domni mulți,

6.

Totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El.

7.

Dar nu toți au cunoștința. Căci unii, din obișnuința de până acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite idolilor, și conștiința lor fiind slabă, se întinează.

8.

Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipsește.

9.

Dar vedeți ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi.

10.

Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoștință, șezând la masă în templul idolilor, oare conștiința lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor?

11.

Și va pieri prin cunoștința ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos!

12.

Și așa, păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor slabă, păcătuiți față de Hristos.

13.

De aceea, dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. (1Corinteni 8; 1-13)

 

De dragul celor din jur, Pavel ne îndeamnă să facem un fel de compromis, adică să facem ceea ce cred ei și nu ceea ce credem noi, adică să nu acționam întotdeauna în conformitate cu convingerile noastre.

 

14.

Știu și sunt încredințat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândește că e ceva întinat; pentru acela întinat este.

15.

Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhnește, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos.

16.

Nu lăsați ca bunul vostru să fie defăimat.

17.

Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt.

18.

Iar cel ce slujește lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu și cinstit de oameni.

19.

Drept aceea să urmărim cele ale păcii și cele ale zidirii unuia de către altul.

20.

Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire.

21.

Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticnește, se smintește sau slăbește (în credință).

22.

Credința pe care o ai, s-o ai pentru tine însuți, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!

23.

Iar cel ce se îndoiește, dacă va mânca, se osândește, fiindcă n-a fost din credință. Și tot ce nu este din credință este păcat. (Romani 14; 14-23)

 

Pavel ne spune deci că, atunci când suntem împreună cu alții, nu putem întotdeauna să ne manifestăm liber propriile noastre convingeri. Tot ceea ce nu facem din convingere este păcat. Dacă cel care mănâncă, cu toate că nu este convins că poate să mănânce, mănâncă totuși din carnea jertfită idolilor el săvârșește un păcat, deoarece acționează fără să aibă convingerea că face bine ceea ce face. Pe de altă parte, noi aceia sau acelea, care suntem convinși că nu este nici o problemă să mâncăm nu ne putem manifesta liber convingerea, din cauza celor din jurul nostru. Aspectul cu mâncarea jertfită idolilor nu este decât un exemplu, dar principiul se aplică în toate cazurile. În felul acesta, apare un joc al ipocriziei pe care chiar Pavel l-a condamnat, dar nu la sine însuși, ci la apostolul Petru, care nu făcea decât să pună în practică același principiu, adică acela enunțat în textul menționat, de către Pavel.

  

11.

Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe față i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.

12.

Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea și se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur.

13.

Și, împreună cu el, s-au fățărnicit și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras în fățărnicia lor.

14.

Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca păgânii și nu ca iudeii, de ce silești pe păgâni să trăiască ca iudeii?

 

Chefa, trebuie precizat, este numele care se referă la apostolul Petru. În fond acesta și desigur Barnaba au făcut tocmai ceea ce Pavel ne sfătuiește pe noi să facem, adică să nu ne manifestăm întotdeauna convingerile noastre, căci cei din jur le pot interpreta greșit. Eu spun însă că acesta este un lucru greșit și primul care l-a condamnat a fost chiar Pavel, care ne sfătuiește pe noi să procedăm în acest mod, pe care eu îl consider eronat. Este adevărat că cei din jurul nostru pot interpreta greșit convingerile noastre, dar în același timp, faptul că noi ne abținem să facem ceea ce suntem convinși că suntem liberi să facem reprezintă o abstențiune, nu din convingere, ci din alte considerente și, așa cum bine a spus Pavel, de această dată, tot ceea ce facem și aș sublinia eu, tot ceea ce nu facem, din convingere, este păcat. Pavel ne cere să ținem convingerile noastre pentru noi, când suntem în colectivitate, dar o practică autentică a Creștinismului presupune transparență și exprimarea liberă a propriilor noastre convingeri, căci dacă ne complăcem, din conformism, să ne exprimăm doar cum așteaptă ceilalți de la noi, vom sfârși prin a ne perverti propriul nostru crez. De exemplu, dacă eu sunt convins că o femeie nu trebuie să poarte, în mod obligatoriu, un acoperământ pentru cap, în incinta unei adunări creștine și totuși cer femeilor din familia mea să facă acest lucru, pentru a nu deranja pe ceilalți credincioși prezenți, acest lucru nu însemnă dragoste ci ipocrizie, căci această atitudine nu exprimă convingerile mele și este chiar contrară acestor convingeri. Prezența într-o adunare creștină nu trebuie să ne ducă la încălcarea propriilor convingeri, ci presupune libertate de a ne manifesta, așa după cum credem, în forul nostru interior. Și în acest caz, aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, colectiv.

   www.bisericaspiritualaunica.com